Silvia Tuvene. Muza

nu știu care este culmea ironiei, dar cazul de mai jos are o șansă bună să devină o astfel de culme:
să fii antisemit sadea și să unul dintre cei mai reputați istorici ai religiilor (yours truly, m.eliade).

astăzi se comemorează ziua genocidului armenesc din 1915. o zi neagră, despre care se știu prea puține.

îmi place alain de botton. romanele lui sunt bine scrise: un amestec inteligent de erudiție bine temperată și psihologie a relațiilor plină de umor.

l-am descoperit și pe ted.com cu o comunicare despre rolul pe care religia îl are în lumea secularizată. alain de botton pornește de la ideea că finalitatea religiei din dictonul „dumnezeu a murit” este doar aparentă. momentul proclamării morții lui dumnezeu nu este de fapt sfârșitul chestiunii religioase, ci doar începutul ei.

merită văzut/ascultat  atheism 2.0

Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul în care eram la școală.
Cum te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde-n cămăruța goală!

[...]

Toată săptămâna ți-o închinam numai ție
Și patimilor tale minunate,
Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și tu le birui pe toate.
Joi porneam în cete la pădure,
Să adunăm colțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și o să te împodobim cu ele:
Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și printre ele lucea vie, zugrăvită pe icoană
Roșia floare a coastei tale însângerate
Și stropii de sânge picurați din coroană.

[...]

Vineri te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau toți morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine,
Și muream și noi toți cu tine,
Până duminică seară înviam iară:
Tu ca să te urci la cer și să te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduiți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninant între copaci.

Mângâietorule încununat de spini,
Oricâte amaraciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii tale.

V. Voiculescu,    „Isus din copilărie”,  în Poezii, București, Minerva, 1983, vol. 1, pp. 179-180.

blocul în care locuiesc își are ferestrele la o aruncătură de băț de un alt bloc, astfel, la ore diferite și/sau potrivite pot vedea ca într-un puzzle cu piese dreptunghiulare, interioarele de vizavi. la 11 a.m. și la 5 p.m. își fac apariția la geam fețe care privesc aiurea, fie la blocul meu, fie spre aleea strâmtă unde nu se întâmplă mare lucru.  cuvintele maicii teresa (ne) surprind cel mai bine momentul: „the most terrible poverty is loneliness, and the feeling of being unloved”.

gmail stie tot si toate cele despre mine. de pilda imi eticheteaza mesajele importante in functie de diferite motive. astfel un mesaj este:

iar un alt mesaj este:

ce sa zic? are dreptate .

spui despre un lucru simplu că e a walk in the park. aiurea! nimic mai complicat. faci o grămadă de prostii zi de zi, care de care mai complicate, și o plimbare în parc devine de evitat, de amânat, imposibil de făcut. mâine este ziua de plimbat, o decretez de acum, poate cele 3 suflete care vor citi postul, mă vor rușina suficient cât să mă țin de cuvânt.

and it goes like this:

vocile au tăcut,

lumina s-a stins,

întunericul a umplut casa.

sfântul din icoană

a tresărit înfiorat,

iar florile din glastră

s-au scuturat.

am rămas așteptând.