Silvia Tuvene. Muza

azi m-am trezit cu o senzatie particulara diminetilor de dupa insomnie. simteam ca peretii camerei ma apasa, ca ma inchid, nu imi venea nici o idee pentru proiectele pe care le am de facut. am iesit in strada, m-am dus foarte aproape de casa sa beau o cafea, nu am mai baut o cafea singura de foarta multe vreme. nu o cafea ca sa treaca timpul pana cand vine persoana pe care o astepti (care de obicei intarzie); nu, am baut o cafea in sine, asta era si motivul. sa stau la fereastra unei cafenele (imi plac mai mult din bucuresti) si sa observ strada. ca orice strada din tarragona era plina de copii mici si de batrani. savurandu-mi cafeaua m-am gandit la o groaza de lucruri, printre care si nenoricitul de proiect pe imigratie, care nu m-a lasat nici macar sa dorm si mai ales la intrebarea “cat de departe sunt?” (un prieten m-a intrebat si inca nu am gasit un raspuns) cat de departe sunt de voi, de familia mea, cat de departe sunt de tara, cat de departe sunt de colega mea de facultate care este din maroc si poarta val, cat de departe sunt de omul de langa mine care citeste la vanguardia si isi bea cafeaua? cat de departe sunt? mult mai aproape de romania decat mi-as fi imaginat, peste tot romani. de la tiganca de pe avenida cataluna care imi ureaza sanate, pana la cei 6 (din 20) colegi de master, pana la romancele provocator imbracate care se plimba prin oras sau prin magazine. dilema veche si 22 le citesc pe net. dar pana la urma romania e mai mult decat asta. sunt prea departe de sora mea (e la NY) cu care nu prea mai apuc sa mai vorbesc. departe de oameni cu care nu am mai vorbit de foarte multa vreme, aproape de oameni cu care nu vreau sa vorbesc. departe de extremisti, departe de misogini si totusi in mijlocul lor. azi a fost ziua impotriva violentei de gen (stie cineva daca in romania se serbeaza?). m-am uitat la tve, anul asta au fost 61 de victime ale violentei de gen in spania. o mizerie! si toate se petrec in spatele unor pereti subtiri si in spatele unei groase nepasari. oare cate victime au fost in romania? pacat ca nu ma uitam la scandaloasele stiri de la ora 5, poate as fi aflat. sau poate nu, lucrurile astea nu se afla, sau daca se afla de ce le-ar spune cineva cu voce tare?

ma asteapta inca o noapte de insomnie, fara muzica, pentru ca aici peretii sunt cu adevarat subtiri in care o sa ma gandesc la acelasi proiect, si o sa ajung maine dimineata poate in aceeasi cafenea, sau poate am sa ma duc la biserica. colegul meu de master din romania este preot. are 36 de ani si doi copii si a venit sa studieze interculturalitate in mediteraneana. oare cat de aproape sunt de el? e ortodox, e roman, e fratele meu, conform devizei revolutiei franceze liberte, egalite, fraternite strigata in gura mare. dar sa fim seriosi, nu degeaba e trecut ultimul pe lista -ite-urilor. sunt oamenii frati? eu una cred ca nu. am fost la teatru saptamana trecuta si era o definitie a omului dupa plaut si chiar si in catalana am prins-o omul este lup pentru om, nu om. probabil ca sunt destul de departe de unii sau neasteptat de aproape de altii.

am discutat si am auzit discutandu-se de cand am ajuns aici despre chestiunea valului (cel purtat de femeile arabe). pare un fel de chestiune taraneasca de la inceputul secolului trecut in romania pricipatelor.

sa il poarte sau nu femeile? sa fie interzis total in spatiile publice? sa fie interzis doar cel care acopera corpul in intregime (burqa purtata de femeile din afghan)? sa il poarte si barbatii in aceeasi masura in care il poarta femeile?
e ciudat cum purtarea valului nici macar nu este un obicei care apartinea islamului, de-a lungul timpului femeile din vest si-au acoperit fata si parul: in evul mediu, in renastere si chiar in perioada moderna palariile sunt un mod de a nu arata ceva, sau de fapt de a arata altceva.

motivul pentru care femeile isi acopera parul este de a nu atrage privirile barbatilor. (in loc sa se faca ceva cu ochii barbatilor, acoperim femeile). dar un val mai mult deseneaza fata unei femei decat o ascunde, mai mult invita sa fie privita. problema valului ca simbol religios se ridica mai ales in cazul imigrantilor. in tarile europene, privirile sunt indreptate asupra valului, asupra celei care poarta valul. oricum valul in sine nu mai este demult o dovada de modestie, a devenit accesoriu la moda; se asorteaza cu machiajul, cu bijuteriile, cu lenjeria… este o intreaga industrie, exista pana si valuri pentru patinat.

este purtat in exteriorul casei, in sfera publica. in franta s-au interzis simbolurile religioase ostentative, printre care si valul; femeile nu mai au voie sa poarte valul pe strada. legea spune ca aceste simboluri pot fi exhibate in intimitate. valul nu exista decat in afara sferei private, in spatiul public. in intimitate femeia se dezbara de el.
conflictul exista atat in tarile islamice, dar mai ales in europa, unde el este reprezentat si purtat de o minoritate. numeroase femei crescute si educate in occident au ales sa poarte val in semn de solidaritate fata de surorile lor din orient. este la mijloc o problema care depaseste solidaritatea, valul este identitar. creeaza apartenenta la o religie si la o comunitate sociala.

valul reuseste insa, sa creeze si sa perpetueze enorme stereotipii: inegalitatea intre sexe.

in discutia interzicerii valului a intervenit si vaticanul. valul, de fapt ascunsul, creeaza si alimenteaza frica fata tot ce este conotat ca fiind caracteristic sau apartinand terorismului. in aeroporturi ascunderea indentitatii devine imposibil de acceptat, tot felul de noi masuri ritualice menite sa ii calmeze pe cei care calatoresc si sa dovedeasca masurile care sunt luate impotriva celor care ne ameninta. dar, de cele mai multe ori atacurile teroriste sunt organizate din interior. la aeroport este vorba doar de un ceremonial ineficent.

vaticanul sustine ca imigrantii musulmani nu se pot integra in comunitatile de adoptie. de altfel in italia exista, inca, in vigoare o lege din secolul 20 prin care este considerat ofensa publica sa iti acoperi fata (mostenire de la brigada rosie).
jean starobinsky spunea ca ascunsul este intotdeauna fascinant, te duci catre el pentru ca te cheama. motivul initial pentru care femeile poarta val este complet nefondat, mai ales in europa, unde el inevitabil este exotic si atrage din contra mai multe priviri.

un prieten a jucat duminica seara intr-o piesa de teatru. am mers impreuna cu alte 2 prietene sa il sustinem. am cumparat biletele cu ceva timp inainte pentru ca era destul de aglomerat. lumea chiar merge la teatru. a fost o piesa de amatori si sala aproape plina. dupa ce am luat biletele, ne-am dus sa ne plimbam pe rambla nova, unde de altfel se afla si teatrul. destul de multa lume pe strada, o gramada de copii si pensionari peste tot .
oricum tarragona este locul copiilor, cel putin asa il percep eu. ma surprinde cat de nepasatori sunt proprii parinti cu odraslele lor. ieri, pe strada un pusti alerga cu un rucsac in spate complet haotic in susul si in josul strazii cu ceva care zornaia cumplit in rucsac. nimeni nu parea nici incomodat, nici mirat, iar taica-su mergea inainte fara sa para constient ca ar trebui sa aiba grija de copil.

la teatru erau si aici copii, in carucioare, cu suzete si tot tacamul, plin de familisti. oricum pana sa inceapa piesa nu mi-am putut lua ochii de la o femeie insarcinata.era atat de frumoasa si de mandra de sarcina ei, incat nu numai ochii mei s-au lipit de ea, ci si ai altor spectatori.

inainte de a intra in sala teatrului una dintre prietenele mele imi spune ca spera sa inteleaga ceva, pentru ca e in catalana. eu (what???) putin ingrijorata ma uit pe pliant. da, era in catalana. pana la urma am inteles. piesa se chema uff, barbatii si a fost o comedie cat se poate de sugestiva despre sex si relatiile dintre parteneri. m-am distrat copios si m-am bucurat sa vad atata lume la o piesa de amatori.

I spotted her across a crowded room , 15 or maybe 20 years ago. She stood as if frozen in grace and time, poised in a shaft of light that seemed calculated to flatter her lustrous skin and full, moist lips. She had a regal air and great serenity, even as people circled her and stared frankly, women as well as men. Her beauty stunned me like a mallet to the head. more

a inceput sa ploua, totul pare mai trist si mai impovarat. pe strada mea, la etajul 1 al blocului alaturat, cineva a impodobit deja pomul de craciun, cu luminite si tot tacamul. l-am zarit intr-o zi cand veneam de la facultate si am ramas cu privirea lipita de luminite. pe rambla nova, in centrul orasului erau niste oameni care aranjau niste instalatii si mosi craciuni. se pare ca a venit craciunul mai devreme. stiu ca mama o sa faca tortul ei de ciocolata si prajitura cu nuci. ar fi trebuit sa ii spun de fiecare data cat sunt de bune .

ieri m-am dus la plimbare la intamplare, am facut poze, cu ocazia asta mi-am dat seama si cat de impiedicata sunt. nu imi iese nici o poza cum as vrea. sau poate sunt doar prea perfectionista.
bramburind pe stradute, am nimerit din greseala la muzeul de arta moderna tarragona. era deja intuneric, m-am apropiat de placa pe care era inscris orarul, evident in catalana, incerc sa vad ce scrie si ce inseamna, imi dau seama, ma uit la ceas. in usa muzeului un tip se uita la mine. ma invita inauntru. eu incerc sa ii spun ca nu imi dau seama daca imi ajung 2 ore sa vad intreg muzeul. el insista sa intru. zis si facut. intru, imi scot portofelul sa platesc. o doamna de la receptie imi spune ca intrarea este gratis, dar ca va trebui sa predau geanta. eu dau sa ii predau si camera foto, dar ma opreste. fara flash am voie sa fac cate poze vreau.

muzeul mi-a placut, piesele foarte bine puse in valoare. m-a captivat mai ales expozitia sculptorului julio antonio. observ ca incepe sa imi placa sculptura.

nu pot manca nimic gatit de mine. orice fac este groaznic si sfarsesc prin a arunca tot ce gatesc. vorbeam cu un prieten ca si lui i s-a intamplat la fel in casa noua. imi spunea ca este aragazul, culmea e ca nici macar nu folosesc aragazul, nici macar o banala salata nu imi iese, nici macar painea prajita de dimineata. cred ca e din cauza casei, nu ma pot obisnui cu ea. camera mea e ok, nu mai am tendinta sa daram veioza de pe noptiera, ma inteleg bine cu masina de spalat, insa cu bucataria nu. orice fel de mancare sfarseste in dezastru, ba se lipeste, ba e crud, ba e prea mult, ba prea putin, ba fara sare, ba ars, ba prea mult ulei, ba prea putin ulei si tot asa. renunt la a mai gati, macar de mi-ar iesi sandwich-urile sau pizza semipreparata, dar nici astea nu imi reusesc. astept cu nerabdare sa imi gateasca cineva… altfel o sa ma fac portocalie de la atatea portocale mancate

cumva conex, dar fara mare legatura cu bucataria este cafeaua. inca nu am gasit o cafea decenta, in lipsa de altceva am incercat cappuccino. concluzia … una mierda (o porcarie).

‘You gave me hyacinths first a year ago;
‘They called me the hyacinth girl.’
—Yet when we came back, late, from the Hyacinth garden,
Your arms full, and your hair wet, I could not
Speak, and my eyes failed, I was neither
Living nor dead, and I knew nothing,
Looking into the heart of light, the silence.
Od’ und leer das Meer.

cred ca o sa fac o categorie aparte pentru posturile despre/din revistele de femei. tocmai cand ma intrebam cine cu o coloana vertebrala drepta care se termina cu un creier ar putea sa citeasca una din multele reviste de duzina semi-misogine, iata ca dau si peste un comentariu din partea cititorului:

“as fi fost de acord cu conceptul ca sunt standarde mult prea inalte pentru noi, dar….tocmai am primit cel mai important compliment de la un barbat….nu ai pic de celulita, cum reusesti??…si am decis ca voi merge tot asa ca si pana acum, fara diete, dar sport si iarasi sport…si din nou sport….eu cred ca vedetele nu pot concepe ca oadata cu varsta sa nu mai semene cu ceea ce au fost in tinerete, si la fel ar trebui sa fim si noi….” (pana la urma am aflat cine citeste reviste de duzina, femei … )

daca in lumea araba femeile sunt marginalizate, pentru ca nu mai poarta val, in lumea vest occidentala femeile sunt supuse unui tip de marginalizare similar daca nu sunt slabe, atragatoare in forma, tinere. numarul de bulimice, anorexice, al celor care isi fac implanturi cu silicon, care isi fac injectii cu botox creste in fiecare an. in fiecare luna sfaturi despre cum sa te imbraci mai bine, despre cum sa arati mai bine, cum sa fii mai seducatoare apar intre paginile revistelor de femei. toate creeaza o presiune enorma si unele mai slabe de inger (sau nici macar) ajung sa insire cuvinte ca cele din citatul de mai sus. marginalizarea orientala: infidela, tarfa si o puternica excludere din familie versus marginalizarea occidentala: imposiblitatea de a gasi un sot, haine care sa te incapa, job cat de cat in regula.

cel mai important compliment la care viseaza orice femeie este ca un barbat sa ii spuna ca nu are pic de celulita???!!! inteleg ca respectul pentru tine insati te indeamna sa fii aranjata, eleganta, aratoasa, la moda, fara celulita sau mai stiu eu ce te indeamna respectul de sine, dar exista si alte lucruri pe lumea asta in afara de lipsa celulitei. exista carti de citit, oameni de cunoscut, proiecte in care sa te implici, proiecte care sa schimbe cumva conceptele lumii occidentale sau care macar sa le puna sub semnul intrebarii, daca nu sa le schimbe. sa nu mai mentionez razboaie, atentate, foamete, inundatii. doar sexul frumos nu ar trebui sa se gandeasca la astea (sau sa gandeasca pur si simplu?). evident nu te poti gandi la toate in fiecare zi si nici nu e drept sa nu te bucuri de viata daca poti. toate cate se intampla in lume, ar trebui sa te faca doar sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva usor diferita.

daca ar fi sa iau ad litteram cuvintele d-rei ar insemna sa nu mai existe oameni batrani. cum sa conceapa vedetele si nu numai ele ca pot imbatrani? cine poate concepe ca poate imbatrani? cea mai mare frica a lumii occidentale (moartea) incearca sa fie pacalita cu mici trucuri (botox, mult sport, alimentatie extra sanatoasa). in caz ca nu ai aflat draga cititoare, toti ajungem in acelasi loc, sau nu loc, punct: murim. ca suntem ingropati, ca suntem incinerati, ca ramanem sa zacem pe un camp, ajungem fix in acelasi punct. nu suntem imortali. oricat sport ai face, tot mori (imi pare rau sa iti spulber visul). tu o sa fii o baba stafidita, iar cel care ti-a facut complimentul un mosneag care nu mai are cu ce.

nu sunt o fatalista, nu ma gandesc in fiecare zi ca o sa mor, nici nu ma bucur de fiecare zi asa cum ar trebui, dar sa ma obsesionez sa fac sport, sport si iar sport… mai am si altele de facut. pentru a nu fi ipocrita, marturisec: ma duc si eu la o sala de sport (dar de 3 ori pe saptamana), imi place sa ma imbrac ok, dar … mai fac si alte lucruri.

bogdan tagged me (nu stiam eu prea bine ce inseamna, dar am aflat). nu am avut timp sa raspund, insa. cu scuzele de rigoare pentru intraziere, iata, raspund:

trei locuri care imi plac in bucuresti
- lipscani, centrul vechi pentru ca este pitoresc si boem
- cismigiu, imi aduce aminte de zile frumoase
- la mama alba iulia (imi aduce aminte de persoane dragi)

trei locuri pe care le urasc in bucuresti
- bulevardul unirii sau asa zisul centru economic, pentru ca e plin de banci
- toate zonele cu cladiri noi din sticla si pvc, pentru ca sunt urate si pentru ca distrug cladiri vechi cu adevarat frumoase (i.e. biserica armeneasca, catedrala sf. iosif)
- oricare dintre mall-uri sau toate trei (same shit)

trei locuri unde imi place sa ies cu prietenii in bucuresti
- amsterdam cafe
- arcade cafe
- manuel cafe

trei lucruri pe care un strain nu le-ar intelege in bucuresti
- faptul ca lumea nu sta la coada
- de ce lumea este atat de stresata
- mamaliga

cel mai snob cartier
-baneasa residential park

cel mai urat cartier
- ferentari

deocamdata i’ll keep my tag pentru mai tarziu.

azi am avut o intalnire foarte devreme, pe la ora 9.30. am fost sa il vad pe coordonatorul meu si apoi a trebui sa mai urc si sa cobor strazi si scari, si iar strazi si iar scari. pe avenida de palmeras aproape de mare era o invazie de copilasi insotiti de parinti si de profi. eu am coborat in port, apoi am urcat spre casc antiguo, si iarasi dau de copilasi, frumos aliniati vizitau orasul. am mai intrat la banca, unde by the by se intra persoana cu persoana. intri, te scaneaza intr-un fel de cutie de sticla si apoi daca nu ai arme sau bombe te lasa sa treci. cat eu am fost la banca, a intrat un tip in cutie, si o voce a inceput in spaniola interzisa intrarea in banca purtand arme de foc. (ok, mai este vreo iesire din banca in afara de aia unde e nenea cu arma de foc???!!!)
am iesit din banca, rasufland usurata si iarasi am dat peste copilasi. cred ca o sa analizez foarte bine multiplele cereri in casatorie primite, pentru ca o armata de copii mi se pare un mare semn (desi nu cred in semne) o fi timpul sa fac un bebe? (mama, daca citesti, e doar o intrebare retorica)