Silvia Tuvene. Muza

mi-a venit in minte 25th hour, un film pe care l-am vazut demult si pe care desi l-am tot vazut prin grila de filme hbo, nu am mai reusit sa-l mai revad in intregime. l-am vazut la studio, demult, sa fi fost prin 2002-2003 cu prietena mea, luiza. m-a marcat. america o vad prin american beauty si 25th hour.

nu stiu daca mai tine cineva minte scena monologului lui monty. eu o mai tin minte si mai aplic din cand in cand fuck me? fuck you!!!

e bine cand ai ce invata de la film

crap, e 7.30 a.m. am intarziat mai mult decat ar fi trebuit cu taskurile de la bureau. damn! deschid dulapul, ceva elegant, ceva elegant… ok! astea par in regula. e zi de umblat prezentabil astazi. zis si facut. eleganta vine cu un pret, nici nu vreau sa imi inchipui ce patimesc cele care se imbraca elegant in fiecare zi. ok, in sfarsit plec de acasa, rontai niste bomboane pe care le-am gasit in geanta, vara-mea conduce – o servesc si pe ea. o anunt ca sunt cu rom si ne imaginam ca o sa ne opreasca politia si facem haz. pe strada haos. ma dau jos din masina, injur fusta, god damn it! tare-i greu cu tocuri si cu fusta stramta. la metrou imbulzeaza. yo! people, invatati sa circulati pedestru. un nene cu o traisa mi-a agatat ciorapii, schimb la victoriei, intru intr-un magazin “mixt”, cumpar ce am nevoie, plec mai departe. shit! 5 minutes late. ajung, ma duc la toaleta, schimb ciorapii. pun o cafea, peste jumatate de ora alta. so much ca ma las de cafea! buun! a brand new day, stiri interesante, merge munca, mai beau inca o cafea, plec la conferinta. zgomot de metal pe pavaj! mi-am pierdut flecul. intru intr-o farmacie sa gasesc leac pentru raceala ce ma urmareste de atata vreme.

eu: oropivalone, va rog!

farmacista: nu se mai fabrica de anul trecut!

eu: (disperata)… ok…

am luat altceva, fuga, fuga pe drum, un pusti in 385 mi-a agatat ciorapii. super!

pentru barbati e mai simplu. macar nu au tocuri si flecuri de care sa se preocupe, ca se simt incorsetati de camasi si de cravata! please, get a grip!

remarc pe zi ce trece ca devine din ce in ce mai greu sa imi pastrez entuziasmul copilaresc fata de lume, lucruri, munca. existenta se prezinta ca o succesiune de imagini si nu ca un film, ci ca niste imagini rupte dintr-o fosta poveste.

vad oameni incolonandu-se la metrou, vad oameni stand la coada sa plateasca “răţile”, vad oameni cersind. intrebarea ar fi de ce ii vad doar pe unii? de ce nu ii vad si pe cei care o duc bine sau sunt multumiti? oare de ce nu ii vad? de ce am ajuns oare sa imi para rau ca oamenii zic răţi, de ce simt ca este o problema personala ca altii nu au casa… ar trebui sa nu imi pese. cui o sa ii pese vreodata cu adevarat?

si cu toate astea nu imi pot ascunde ingrijorarea pentru ce aduce maine, nici nu imi pot ascunde tristetea cand vad batrani cersind la gura de metrou de la universitate. ce e mai rau e ca nici macar nu mai fac gestul sa scot un ban din buzunar si sa li-l dau. m-am pacalit de prea multe ori ca sa mai scot banii, dar tristetea a ramas.
imi este greu sa imi pastrez entuziasmul fata de oamenii noi pe care ii cunosc. cand esti copil sau chiar adolescent legi prietenii usor hello! let’s be friends. here’s a piece of cake. and we’re friends for life. ai entuziasmul necesar sa crezi ca intr-o bucata de prajitura si o declaratie de prietenie este reala legatura fata de cineva. cand cresti incepi sa tot iscodesti si sa te indoiesti si la asta adaugi si multele dezamagiri. let’s be friends devine utopic. sau deloc.

am rascolit biblioteca in cautare de amintiri. tempus fugit - concept pe care l-am folosit de atatea ori si l-am comentat de atatea ori la orele de literatura romana. elevii mei erau mult prea neatenti si concentrati pe grila de punctaj: sa vada cate puncte vor castiga daca recunoscut x sau y epitet ca sa simta sau sa guste poezia respectiva. oricum suna savant, cuvinte in latina, dadeau bine in fata oricarui examinator.
dar timpul a trecut si peste zvapaiala lor si peste a mea.

am deschis shakespeare si v. voiculescu. din ambele volume au cazut note si citate alese cu grija pentru discursurile ce aveam sa le tin. discursurile le-am uitat si nici macar nu mai tin minte daca vreodata le-am tinut, dar mi-am adus aminte ca incercam sa scriu mai frumos (o mica vanitate si a bit of self discipline), ca scriam cu un stilou pelikan pe care il primisem de la bunicul meu, la randul lui il avea de la un soldat german care luptase pe frontul de est in al doilea razboi mondial. scriam cu cerneala neagra si faceam fise de lectura corecte, scrise marunt si ordonat. acum nu ma mai recunosc in haosul zilnic pe care nu incetez sa il generez printre carti, haine, cani spre deznadejdea mamei.

din foile ingalbenitei editii de voiculescu am ales trec vremile

Trec vremile… ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă… şi se suie!

in ultima vreme sunt cat se poate de eterogena:
- pregatesc primul editorial din istoria iubirii
- ma initiez in lumea it&c (sunt chiar curioasa cum o sa imi iasa)
- mai scriu articole pentru reviste de femei

am inceput saptamana bine.

ploua, de fiecare data cand ploua, imi dau seama cat este de murdar orasul. de curand, chiar ieri, m-a intrebat cineva daca scriu versuri. raspunsul meu a fost evident ca am simtul ridicolului. dar … a fost o vreme cand nu il aveam (exlusiv legat de versuri, am un simt al ridicolului ridicol de dezvoltat) si am scris versuri. versuri pe care nu stiu daca le mai am. le-am dat cuiva care nu mi le-a mai returnat. erau a la maniere de bacovia, caci pe atunci era poetul meu preferat. poezia se chema ploaia in orasul murdar sau ploua in orasul murdar. da… i know, really ridiculous, dar pe atunci nu parea asa, eram o adolescenta prea serioasa si cu un simt maniacal al curateniei. eram o adolescenta care citea mult, mai ales poezie, care nu chiulea si nu lenevea, careia ii placea limba latina,care mergea la film de trei ori pe saptamana (nu existau -plexurile), care cumpara multe carti, care avea un rucsac mare, albastru, plin cu carti, care batea bucurestiul fascinata de numele poetice ale strazilor: toamnei, timpului. dar asta a fost demult, chiar prea demult. acum cand ploua stau in casa si postez pe blog, sau mai deschid plictisita o carte pe care o abandonez 2 pagini parcurse mai tarziu. prietenii din adolescenta … cine stie pe unde s-or afla? acum am alti prieteni. peste 10 ani va mai fi vreunul langa mine sau la fel ca cei din adolescenta o va lua fiecare pe drumul lui si atat de diferit de al meu?

eu am sa tac.

tu ce-ai sa faci?

am avut un appointment tocmai la pipera. m-am dus cu metroul. chiar imi era dor sa ma merg cu metroul. a fost o perioada in care calatoream mult cu metroul, aproape zilnic. uitasem cat de mult imi place sa merg cu metroul. am prieteni carora nu le place, mie imi place, desi nu ai ce admira pe afara, in schimb vezi oamenii, la care altadata nu ma uit. pe langa oameni am vazut si ofertele de turism intern romania cu sloganul: orice calatorie este o lectie de viata. mi-a venit in minte un proiect mai vechi de cercetare inceputurile turismului in romania. ma intereseaza campaniile publicitare, modul de promovare si impactul asupra populatiei.
m-a izbit cat de dezolante sunt cartierele bucurestene de margine, de fapt nici nu trebuie sa fie de margine sa fie dezolante, trebuie doar sa ploua putin peste fabrici si uzine. devin noroioase si gri-cenusii.
la intoarcere am coborat la universitate. pe lipscani soare cald de primavara, cersetatori cautantd adapost in usa magazinelor luxoase, batrani care canta la vioara cu speranta ca or sa capete un ban in plus, caini vagabonzi intinsi in mijlocul strazii profitand si ei de soarele cald.

e ora mesei, intru intr-un restaurant. nu imi place sa mananc singura. pot vedea in bucataria restaurantului, are geamuri transparente. e un iad acolo. pe masura ce clientii se inmultesc, creste si presiunea in camera de sticla.

pentru unii e ora mesei, pentru altii … nu.

i love monday mornings, mai ales cand nu am nimic presant de facut. imi fac o cafea (decofeinizata) si incerc sa aranjez, cel putin in mintea mea, daca nu in realitate, ceea ce am de facut: programul pe saptamana care abia incepe. tin minte cand ma trezeam pe la ora 5 a.m. sa imi beau cafeaua, mai ales in diminetile de vara. parea ca timpul o sa aiba rabdare indefinita cu mine.

stabilirea a ceea ce am de facut imi da o senzatie de calm, ma agaseaza surprizele, nu imi plac invitatiile surpriza, sau vizitele surpriza, sau lucrurile neasteptate pe care trebuie sa le fac intr-o zi. vreau sa stiu ce am de facut. am i freak control or i just can’t adapt? cred ca a bit of both. i like for things to go my way, but who doesn’t? mama imi spune mereu ca ar trebui sa fiu mai maleabila si cu siguranta are dreptate. saptamana asta, pe lista de to do-uri practica spontaneitatii si flexibilitatii in interactiunea cu ceilalti.

dar tot mama, de parca nu ma cunoaste, ma anunta ca astazi dupa amiaza trebuie sa fac nu stiu ce errand. deja practica spontaneitatii…pare un proiect esuat.