Silvia Tuvene. Muza

aseara mi-am adus aminte de cate am uitat: franturi, versuri, cuvinte din diferite limbi, oameni. unele lucruri pe care le-am dat uitarii nici macar nu le regret. pe altele insa le caut din nou fie pe google , fie prin carti, fie ma fortez sa gasesc in vreun colt al memoriei si nu reusesc sa mi le amintesc. dar in diverse momente ale zilei sau chiar inainte sa adorm imi bine in minte lucruri care m-am framantat toata ziua, dar pana dimineata le uit.

astazi mi-am adus aminte de the english patient, film pe care l-am vazut de peste 35 de ori cap coada, si probabil de peste 50 de ori doar fragmente, deci un total de apoape 85 de ori give or take. mai am putin si bat suta as putea sa ii dau sfaturi lui Anthony Minghella, iar daca ar trai probabil as face-o. i-as sugera sa schimbe tonul unui actor intr-o scena din cele cate are filmul. in rest filmul are de toate: constructie epica (de fapt reconstructie), trama bine pusa la punct, costume, muzica, actori, subtilitate. unul dintre filmele care m-a facut sa il descoper pe herodot, pe wang wang blues, fred astaire si m-a facut sa ma indragostesc de cairo si de salurile cadrilate – tartan culoarea rosie si sa imi doresc cu ardoare un degetar de argint (inca nu mi-am luat unul).
cei de la british council cred ca mi-au pus la un moment dat ban, caci imprumutam mereu caseta, eram omniprezenta pe lista de rezervari. cartea mi s-a parut lipsita de subtilitatea filmului. e posibil sa fi fost de vina si traducerea.
ma intreb acum gandindu-ma … oare a fost varsta? oare voi mai putea simti acelasi entuziasm, avea aceeasi rabdare sa vad, sa revad un film sau sa citesc o carte?

inteleg “bloggerii” care anunta pe blog ca pleaca in concediu. inteleg ca mai cer detalii suplimentare “cititorilor” despre locul/locurile catre care se indreapta. dar sa intrebe “cine se mai duce acolo/e cineva pe acolo (se subintelege dintre cei cunoscuti)” mi se pare o barbarie. ma duc in concediu pentru relaxare, pentru … orice, dar nu sa ma intalnesc cu lume cunoscuta. asta mi se pare chiar de nesuportat.

poetul preferat al toamnei ramane pentru mine ion pillat.

De aur vechi s-a facut frunzarul;
Zarile-s stinse cum e cenusa.
Deschide usa.
Toamna ne cheama. [Toamna la Florica]

am fost in cautare de sevalet/trepied la galeria hanul cu tei. nu pentru mine, pentru ca nu am talent insa mi se pare incredibil cum dintr-un lipscani prafos si anost poti patrunde intr-un spatiu atat de diferit. o lume aparte cu interese diferite de ale mele, clar conturata de talentul si interesul oamenilor care o alcatuiesc.

curtea veche, cu magazine stramte de o parte si de alta, cu picturi, sevalete si trepieduri scoase in fata pravaliilor cu firme care rasuna olandez sau pur si simplu artistic, are fara indoiala un farmec aparte. aproape imi pare rau ca nu pictez

cred ca in orice domeniu este nevoie de publicatii serioase pe care interesatii in domeniul repectiv sa le poata citi spre edificare. peste week-end am rasfoit campaign si naked conversations, carte aparuta la nemira cu titlul conversatii libere.

cititind, de fapt rasfoind, nu citind campaign, caci nu cred ca cineva poate avea rabdare sa treaca de limbajul de lemn, mi-am dat seama ca e imposibil sa vrei sa citesti publicatii din domeniu (pr/publicitate/new media). totul este “o adevarata provocare”. i loathe “provocare”. un termen tampit, cliseistic si care nu spune nimic. sugestia mea pentru oameni de marketing care se apuca sa scrie carti de specialitate este sa renunte, daca nu lucreaza cu un profesor sau un cercetator care le poate da o viziune de ansamblu. mi se pare ca autorii se pierd in detalii, ca articolele nu au o structura si ca la sfarsitul fiecarei pagini citite nu pot reproduce nici macar o idee centrala. sunt repetivi si tributari unui alt model lingvistic.
volumul aparut la nemira e all in all o carte simpatica. traducerea insa nu mi s-a parut stralucita. inevitabil traducatorul s-a lasat influenta de limba engleza. un lucru destul de derajant in postura de cititor pentru ca pierzi din vedere ideile cartii.

“just like you said it would be” …imi canta in urechi. mai nou am hotarat sa merg cu muzica in urechi. nu mai suport claxoanele. am trecut pe la banca. pe o singura hartie mi-am vazut comprimati urmatorii 6 ani din viata. calea victoriei arata ca naiba mai nou. le-au permis soferilor sa parcheze acolo. un alt lucru urat la atatea altele in bucuresti. discutand cu unii cu altii, am ajuns la concluzia ca ma agit prea mult pentru niste prostii. oamenii aia nu aveau loc de parcare, nu puteau sa isi faca treaba ca lumea, ergo starea economiei ar fi varza, iar criteriul estetic este ultimul care ar trebui luat in considerare.

e bine cu muzica in urechi, desi ma simt cam autista. pot filozofa melodic despre ale vietii valuri.
“that is why i am so maad about you” … ma gandeam la oamenii “deosebiti” – sunt cei mai ridicoli, pentru ca sunt si cei mai transparenti. cum depun eforturi sustinute pentru ca ceilalti sa vada ca sunt “diferiti”, “deosebiti” si “speciali”, cum vor sa fie ei altfel decat altii, cum sunt complicati, grozavi. guess what? va asemanati cu restul de vreo 6 miliarde care cred despre ei fix acelasi lucru.

“paloma negra eres la reja de un penar” …oare toti oamenii sunt capabili de iubire? i should think not. diferenta intre oameni consta intr-un lucru simplu. daca sunt sau nu capabili de iubire. oare oi mai avea notitele de la mult planuita istorie a iubirii? ma bate gandul de un master in antropologie. cred ca asa as termina mult trudita/planuita/dorita istorie care zace pe undeva.

am ratat metroul. ma gandeam ca as putea sa o iau la pas. dar e cald, e prea multa lume care asteapta si astept si eu din intertie. in urechi imi suna “tu, te ascunzi pe sub copaci” … am deja un zambet in coltul gurii. ziua s-a luminat. o sa o iau pe jos, ies de la metrou, o iau intr-un pas leganat si agale …”numai tu poti sa astepti … “numai tu cu buzele gustoase”…

“[...]you don’t need to be a heroin addict or a performance poet to experience extremity. you just have to love someone” (nick hornby)

hotcity promitea multe. oare astea sunt femeile?

ieri am intrat la casa de ceai de pe smardan si mi-am cumparat 2 cani de culoare turcuaz (anda daca citesti, sorry, nu m-am putut abtine. promit sa te servesc si pe tine cu o cafea dintr-o cana turcuaz. te anunt din vreme ca sa porti ceva in ton: un biju, o fusta, sigur gasesti ceva). mi-am continuat drumul pana la mall vitan in cautare de suport de cani, dar ghinion, nu am gasit. pe bucata de drum parcursa mi-am dat seama cat de lipsit de traditie este bucurestiul si cum nimanui nu ii pasa de nimic, atata vreme cat iese un ban. se darama orice, se construieste oriunde. imi dau seama ca este al nu stiu catalea post in care remarc chestia asta, dar nu ma pot abtine.

cutremurele nu cred ca au ajutat foarte mult bucurestiul sa isi pastreze traditia arhitecturala, nici demolarile masive din anii comunismului si de asemenea nici harnicia bucurestenilor care construiau anapoda fara prea mare atentie pentru aspectul si rezistenta cladirilor.
astazi mentalitatea asta continua. am ajuns sa-i urasc si pe edili si pe dezvoltatorii de residential suites. e imposibil sa mai traiesti in orasul asta daca nu mai este spatiu; un lucru destul de evident pentru locuitorii orasului, nu si pentru dezvoltatori. nu e nevoie de construiesti in nestire. eram fericita cand se construia in pipera, macar acolo nu era nimic. mai nou se daramana in zona timpuri noi niste cladiri, ca sa rasara residential suite shit type of buildings. resursele orasului (apa, electricitate…) sunt limitate. gradul de confort este deja scazut: prea mult zgomot, prea multa aglomeratie, prea putin verde, prea putin spatiu. de pe balconul meu numar aproximativ 10 macarale. se construieste intens, cu furie si cu inversunare. oare de ce ar vrea cineva sa plateasca o caruta de bani pe un apartament intr-un oras sufocat?

cireasa de pe tort a fost cand la capatul lipscanilor, langa magazinul bucuresti a aparut o cladire glass and steel. este inacceptabil ca pe langa cladiri vechi care isi pastreaza farmecul si astazi sa apara niste mizerii de birouri. dar, totul e posibil la portile orientului, asa ca ma astept sa mai vad tot felul de cipercarii si cascarabete prin cele mai nepotrivite locuri

vacanta e pe trecute, se apropie toamna, iar toamna aduce cu ea si examene: de admitere, de marire, restante (pentru cei mai putin norociti). sistemul bologna ii impinge pe studenti sa isi caute un program de masterat cu care sa isi umple timpul. sa nu fiu totusi negativista – intre cei care se inscriu la master sigur sunt oameni care chiar vor sa studieze/aprofundeze anumite domenii.

pentru cei care opteaza pentru domeniul editorial, pentru cei care vor sa invete “cum se face o carte”, la universitatea bucuresti este masterul teoria si practica editarii, coordonat de d-nul mircea vasilescu. mai multe detalii despre dosarul pentru admitere, examen si cam ce se invata pe parcursul celor 4 semestre gasiti aici si aici