Silvia Tuvene. Muza

in romania nici crizele nu sunt crize, nici grevele greve. mi se pare ca am pierdut o verticalitate umana pe care mi-e greu sa cred ca o vom mai regasi vreodata. 50 de ani de comunism? balcanismul nostru specific?
ma intreb ce s-ar intampla daca prin presa si pe la tv nu s-ar mai dilua realitatea. cum ar fi atunci? ar percepe oamenii ce e de priceput?
se intampla atat de multe in lume, iar noi nici macar nu ne dam seama. pe langa criza financiara, taierea faimoaselor procente din pensii si salarii, exista razboaie. e drept ca “razboiul exista mereu, dar undeva, departe de noi, pe alt continent”.
nici nu e nevoie sa ne gandim la razboiele de departe, trebuie doar sa deschidem ochii si sa vedem cati oameni traiesc intr-o saracie lucie, cati raman fara case, cati nu au apa curenta, cati nu iti trimit copiii la scoala. toate in luxoasa si europenizata romanie.
si sunt toate comentate rand pe rand, din fotolii confortabile, la tv, la radio, sau aiurea, pana cand devin bagatele, caci ce e supra discutat, devine o bagatela.

has anyone tried jazzercise? i hear is the trendiest, fanciest thing in town

cred că nimic nu e mai stresant ca o sesiune de examane (poate doar o boală). ce-i drept sunt şi oameni care îşi fac treburile din timp. eu nu, eu sunt o loază. dintr-un student bun, nu am decât conştiinţa regretului că nu fac treburile aşa cum ar trebui.

din nou în situaţia în care timpul a intrat la apă, din nou fără idei, fără inspiraţie şi din nou predau lucrări mai slabe decât aş putea întocmi.

mă consolez că ar mai fi timp rămas şi dau fuga la bibliotecă (asta fiind singura scăpare )

accuweather.com zice că astăzi soarele va răsări la 4:34:23 AM. au mai rămas 2 minute până la răsărit. nu aş fi putut rata momentul, căci vizavi de mine, la o biserică, este un cocoş, care zilnic, fără accuweather ştie să cânte zorile.

ratb-ul este sursa tuturor anecdotelor şi probabil locul în care se ia pulsul străzii. dintre realizarile secolelor 19-20, transportul public mi se pare una dintre cele mai democratice.  eşti la un loc cu toată lumea: manelari,  savanţi,  avuţi şi mai puţin avuţi. evident, manelarii are thriving, dar nu contează. mergând cu transportul în comun îţi dai seama de multe lucruri, de pildă de rata analfabetismului şi a cretinismului. este un test de sobrietate – i-aş invita pe cretinii aştia din capul trebii să vadă unde duce un sistem de educaţie în care cei care produc educaţia sunt permanent subminaţi.

anyway, ratb este locul unde vezi totul. ieri am trait o senzaţie şi situaţie unice de când sunt eu călător bucureştean: în autobuzul 133 doar eu şi nimeni altcineva preţ de câteva staţii (de la octavian goga la şcoala generală 81). pretty cool şi în acelaşi timp destul de dubios.

O locuinţă într-un cartier elegant, o casă frumoasă, un automobil dau o notă de distincţie socială posesorului, tot astfel şi un telefon.

Telefonul joacă un rol capital atât în viaţa socială, cât şi în cea comercială. El vă va pune în contact cu prietenii şi dă acestora posibilitatea să vă vorbească de câte ori doresc.

Graţie telefonului puteţi schimba ora unei întâlniri la care nu vă puteţi duce, puteţi fi atenţi cu prietenii bolnavi, interesându-vă de sănătatea lor, puteţi transmite invitaţii, etc.

Dacă locuiţi în zona automată, vi se poate instala un telefon imediat. Dacă locuiţi în secţiunea manuală, faceţi o cerere deoarece în curând vor fi multe posturi telefonice disponibile.

SOC. ANONIMĂ ROMÂNĂ DE TELEFOANE

—

textul reclamei de mai sus a apărut în ziarul bucureştean Cuvântul din 16 aprilie, 1933.

probabil că fiecare femeie are cel puţin o astfel de poveste. poate că este necesar să cunoşti bine un bou, ca să îţi dai seama de the real stuff. există însă un mare dar la mijloc, de fapt un mare dacă.  dacă mereu, mereu şi mereu eşti victima eternă a boilor, te chemi ;i tu o  vacă.

trăieşti săptămâna oarbă şi ţi se întâmplă să fii năucită de un bou care îţi şopteşte în urechi tot ce vrei să auzi, ca apoi să te trezeşti la realitate şi să realizezi că nu tot ce zboară se şi mănâncă, ok, se admite. se poate întâmpla oricui şi e bine să ai de a face cu tot felul de situaţii.

dacă minte, înşeală, îşi bate soţia-consoarta, o  chinuie, e căsătorit, cuplat, e simplu – fugi cât te ţin picioarele. tu nu vei fi excepţia, vei fi regula – te va minţi, înşela, chinui, bate şi pe tine.

iubirea a la denis de rougemont – tristă, neîmplinită, adulterină … e doar ficţiune. nu poţi căuta la infinit tot felul de relaţii complicate, idioate, nepotrivite, sperând ca ele vor funcţiona.

m-am îngrozit citind alice năstase: noi suntem zeiţe. is this woman for real? cred că da, şi nici măcar nu este un caz singular. ea este cea care se presupune că are un rol de “iluminarea a femeilor”, când colo ce să vezi? ea ar trebui prima căreia să i se explice că dinamitarea oricăror reguli sociale şi eradicarea bunei măsuri, nu duce la fericirea supremă. dacă se găseşte victimă a eternilor boi, este pentru că îi caută cu îndârjire.

am recitit de curând mircea eliade. eliade nu este unul dintre scriitorii mei preferaţi, dar cititindu-l mi-am dat seama de munca editorului său neobosit. mircea handoca este cel care a redat publicului român opera lui eliade. cred că nici nu imi pot imagina câtă disciplină este necesară pentru o astfel de reuşită.  secretul lui mircea handoca îl mărturiseşte chiar el “cred că mai importantă decât orice altceva este consecvenţa. Nici o zi fără o pagină citită”.

cine spunea ca martienii sunt in afara spatiului terestru? sunt chiar in europa, ceva mai la nord, in finlanda.

doar citind acest articol si iti dai seama ca nu suntem aceeasi specie.

lasand gluma la o parte, educatia este pentru mine probabil una dintre cele mai spinoase realitati si teme de conversatie. ma intristez de fiecare data in momentele in care ma izbesc de atat de multa … nici nu stiu cum sa ii spun: ineficienta, degringolada, lipsa de interes. toate la un loc?

doua dintre prietenele mele predau in licee bucurestene. ce aud de la ele este infiorator. comentariile privesc atat elevii, dar si profesorii. una dintre ele imi marturisea, jumatate resemnata, jumatate indignata, ca nu mai are cine sa ii invete pe elevi ceva. ca din ce in ce mai multi profesori sunt din ce in ce mai dezinteresati si mai putin informati. si ii si inteleg – 700 lei pe luna nu sunt cel mai mare incentive. nu ajung nici de trai, daramite sa iei carti sau sa te perfectionezi/specializezi.

cultura costa si, da, nu produce bani imediat, si nici efectele nu se vad imediat. de 20 de ani insa se vad roadele politicii de 2 parale duse de diferite guverne. scolile romanesti scot semianalfabeti in serie.

da, sistemul trebuie reformat, dar spre imbunatatirea lui, nu spre ruinarea lui.

o greva ratb se rezolva in maxim 24 de ore, se pare ca una in invatamant nici in 20 de ani. trist, caci in curand din scolile romanesti nu vor mai iesi nici macar soferi.

astazi au fost floriile. crestinatatea a sarbatorit intrarea lui isus in ierusalem, marcand o saptamana pana la invierea lui. vazand de dimineata oamenii la biserica si auzind clopotele batand, m-am gandit ca povestea invierii lui isus este cea mai cunoscuta poveste din lume. in fiecare an, aceasta poveste ne aduce cele mai nostalgice ganduri si poate cele mai umile. mie imi vine in minte slujba de pasti din copilarie: ma uitam pe cupola bisericii, unde, in discordanta cu sarbatoarea pastelor, era zugravita islea in care s-a nascut isus. ma uitam la animalele din staul si parca le stiam de acasa, din curtea bunicilor mei. in biserica copilariei mele nu imi amintesc de un isus chinuit. era undeva la iesire, pe o cruce, in cimitirul din curtea bisericii. cu o inscriptie INRI deasupra,  parea ca se odihneste, asteptand…