Silvia Tuvene. Muza

de fiecare dată când citesc din  jurnalul lui mihail sebastian, îl regăsesc a fi aceeași mărturie sfâșietoare, tulburătoare și life changing despre limitele condiției umane, dar mai ales despre depășirea lor.

anii războiului văzuți prin ochii lui sebastian sunt o lecție de umilință. între teroarea bombardamentelor și puținele momente de relaxare ca invitat al lui a. bibesco, sebastian și-a trăit viața, paradoxal, într-o libertate absolută, în singura democrație adevărată, aceea a culturii (a literaturii și a muzicii): lucrând la proiecte literare proprii, ascultând concerte la atheneum (radioul îi fusese confiscat), consumând până la abandonare literatură (autori englezi: shakespeare, de quincey, austen; francezi: balzac, molière).

citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dincolo de toate acestea e umbra dezastrelor care încă mai pot veni (sebastian, m, jurnal, bucurești, humanitas, 1996,  p. 531, însemnare din 6 nov. 1943)

în perioada 1940-1944, sebastian și-a trăit zilele suferind multe griji materiale, cu teama de a nu-i fi deportată familia și cu  îngrijorare pentru soarta fratelui său poldy, aflat în franța.

sebastian este omul de cultură pe care îl admir, poate cel mai mult.  aș putea spune despre sebastian că este personajul meu preferat (ar merita un film). pentru mine este un model aspirațional, un om asemeni căruia mi-aș fi dorit să fiu:  un om generos, inteligent și mai ales înzestrat cu o extraordinară putere de a ierta. pentru a răspunde întrebării lui primo levi: un om, abia acesta este un OM adevărat.

pentru sebastian simt evlavie, atât pentru a fi fost reprezentantul stirpei alese, dar și pentru a fi trăit viața cu modestia și înțelepciunea cu care a făcut-o. un om pe atât de talentat și inteligent, pe atât de discret.

Trackback URI | Comments RSS