Silvia Tuvene. Muza

cred că datoria unui citadin este să folosească transportul în comun sau taxiul pe cât posibil. un oraș (și mai ales bucureștiul) are nevoie de mai puține, nu de mai multe mașini pe străzi. niciodată nu am resimțit nevoia unei mașini proprii. nici orarul semi-haotic al ratb și al metroului, nici oamenii beți, nici hoții, nici aglomerația nu m-au convins să renunț la transportul în comun, în favoarea mașinii proprii. ce descriu mai jos, s-ar putea să mă transforme dintr-un pieton, într-un șofer.

în zona pieței traian, un grup de puștani (poate 8-10 ani) se hârjoneau „golănește”. sigur: nu erau cei mai educați copii din lume, nici crescuți cu lingura de argint.
unul dintre ei se urcă în autobuz, ceilalți scuipă după el; ușile autobuzului se închid. de pe trotuar, copii fac bâza în continuare. se întrec într-un concurs de flegme, care de data asta se scurg pe ușile autobuzului.
de parca asta nu ar fi fost suficient de întristător, în autobuz se pornesc remarcele:

un el și o ea (cam 20 de ani) comentează:
ea (zgâindu-se la uși): vai, mi-e rău! ce scârbos!!!
(îi dă un cot boyfriend-ului): uită-te și tu! e oribil! cum se scurge!
boyfriend-ul: moooamă! ce te aștepți? niște cioroi! ( spre un amic, așezat cu un scaun mai în spate): scoate, mă, cuțitul! să coborâm după ei!
amicul (calm): știi ce le-aș face cioroilor ăstora? i-aș aduna pe toți și le-aș da foc!
boyfriend: hai să coborâm! să îi batem!

comentariile au continuat preț de o stație. între scenariile apocaliptice cu adunatul și datul foc tuturor cioroilor, bătutul sau tăierea puștilor din stație, puștiul din autobuz amuțise. s-a făcut mic, sperând ca nimeni să nu își amintească de el. panicat se ținea strâns de o bară. cu grijă și-a pus ochelarii în buzunar și la prima stație a zbughit-o din autobuz.  probabil că nu acolo ar fi trebuit să coboare.

în autobuz: nimeni, nimic. indignarea pentru flegmele de pe geam a fost urmată de o liniște totală pentru ideile neonaziste perorate.

Trackback URI | Comments RSS