Silvia Tuvene. Muza

cea mai lungă zi din an, solstiţiul de vară. în noaptea de sânziene se spune că se deschid cerurile. nu ştiu dacă aşa o fi, dar azi a fost o zi luuuungă.

eu încă nu am învăţat să reacţionez în faţa oamenilor idioţi. mitocanii personali. adică oameni pe care îi cunoşti, cu care ai de a face on regular basis şi care din când în când îţi aruncă în faţă mizerii. să îi ignori nu prea poţi. sunt multe lucruri care vă leagă. să le explici că sunt idioţi, nici asta nu poţi, pentru că … pentru că nu poţi să devii şi tu idiot. ce mai dilemă!

unii oameni, pur şi simplu, should put their foot in their mouth, pentru că spun numai cretinătăţi.

cine m-a auzit în ultima vreme ştie că lucrez ceva despre la medeleni. tot citind mi se pare nedrept destinul pe care l-a avut ionel teodoreanu, pentru că este un scriitor talentat. mi se pare că nostalgia operei prevesteşte exilul bucureştean, căci pentru teodoreanu a fost un adevarat exil bucureştiul. în bucureşti îi plăcea să meargă în locurile care nu erau strident moderne, în locurile care îi aminteau de iaşi.

am senzaţia că, la fel ca personajul autor dan deleanu, a salvat şi el prin scris o lume care altfel ar fi dispărut complet. lumea proprii lui vieţi. dupa 1947 nu a mai putut publica şi nici practica literatura, a făcut eforturi enorme pentru a asigura un minim confort familiei sale, iar  cumplita iarnă a lui 1954 l-a epuizat atât de mult, încât a murit de frig. un sfârşit anonim şi nedrept.

mihail sebastian nota când l-a cunoscut:  “L-am întâlnit zilele trecute la o Curte de Apel din provincie, unde întâmplarea facea să pledăm în același proces. Nu-l cunoșteam decât din literatură – o literatură pe care nu am iubit-o totdeauna, și pe care am atacat-o uneori. Știam că primise această adversitate critică fără supărare. Jocul ideilor mai păstrează oarecare farmec pentru unii oameni, chiar când acest joc îi contrariază.
A vorbit despre foarte multe, despre oameni, despre orașe, despre cărți, despre critică… […]
Ionel Teodoreanu este un vorbitor excepțional. Dacă din scrisul său îți dă impresia de abundență, vorbirea sa este pur și simplu copleșitoare. Pentru fiecare gând, pentru fiecare idee, sunt zeci de nuanțe care cresc în chip firesc din desfășurarea frazei – frază largă, tumultoasă, plină de încidente, plină de ocoluri generoase și de mici lovituri lapidare.

iar apoi în jurnalul său, în același an, 1936, dar în luna august:
„Teodoreanu este același convorbitor fascinant pe care l-am cunoscut la Galaţi. Îl ascult cu cea mai vie plăcere – deşi nu-mi vorbeşte decât despre el, despre literatură, despre romanul pe care îş scrie. Mi-a cetit câteva pasaje – şi unele mi s-au părut excelenete. „E de altfel un camarad încântător”, „iar doamna Teodoreanu face o cafea neagră extraordinară, din care primesc şi eu o raţie de două ceşti pe zi.”

azi de dimineață, ok, după-amiază, după o noapte nedormită, mă duc zombie like la bucătărie să îmi fac o cafea. caut în haosul meu caracteristic and guess what? am rămas fără cafea.
deloc. deloc. deloc.
una ca asta nu mi s-a mai întâmplat în cei 14 ani de cafegeală constantă.
să mă mai plâng alte dăți că nu îmi place cafeaua!

nu mai știu ce cafea să beau acasă. am încercat pe la starbucks vreo trei sau patru soiuri de cafea boabe, dar pur și simplu nu e ce trebuie să fie. o cafea medium, nu foarte prăjită, nici foarte aromată, dar nici lipsită de aromă, să aibă suficientă cofeină, dar nu cafea pentru espresso.

la începutul începuturilor, când eu eram jună (15 ani? 16?) și am început să consum cafea, maman, care este o mare cafegioaică, cumpăra jacobs verde. ah, cat era de bun! și făcea cafeaua într-un ibric turcesc, de alamă. de altfel și acum are ibricul ală. era ca în reclamă: te lua de nas și te aducea pe sus în camera de zi, pe fotoliul din stânga, căci pe cel din dreapta sătea mama, pe care nu o scoți nici azi din tabietul asta.

prima cafea pe care o țin minte (aveam vreo 5-6 ani), este o cafea turcească, la nisip. eram cu maman și sora mea la mare, cred că prin eforie/neptun-olimp și mama și-a luat ceva ce nu mai văzusem până atunci. arăta cam dubios, dar mirosea … minunat.

așa mi-aș dori să miroasă cafeaua. dar ia-o de unde nu-i.

sugestii, am nevoie de sugestii. cine ce cafea bea?

îmi dau seama, cu cât trece timpul mai mult, că imi displac profund rețelele de socializare. anyway, singura pe care o folosesc este facebook pe care o urăsc, pentru că se mişcă atât, atât de greu.

articolul de pe smartwoman, în contrast violent cu numele site-ului, căci nu e nimic smart în articolul respectiv, îmi dă o senzație de piele de găină: atât pentru prostia femeii de a fi publicat povestioara (pe un site care are câteva zeci de mii de vizitatori pe lună),  cât și pentru cretinătatea bărbatului.

care-i explicația, totuși? post-post-post epoca istorică, religioasă, colonială și cum o mai fi ea aduce cu sine multe libertăți pentru noi și observ, din ce în ce mai des, sentimentul pentru omul de rând de a se dez-înregimenta, de a break free, de a căuta un hedonism care să transcede toate restricțiile impuse de polical corectness și de regulile corporațiilor, administrațiilor. caută un ceva care să depășească métro, boulot, dodo.

epoca post-creștină a subminat căsătoria, motivul principal fiind că era o instituție creștină prin excelență, și cum dumnezeu a murit, a urmat și căsătoria.  pentru john doe de pe stradă căsătoria e pentru idioți nesiguri, geeks și alții care au fost păcăliți de consoarte/consorți,  pentru idioți care s-au simțit presați de societate(???). toate argumentele astea sunt o mare, dar mare porcărie. nu sunt o fană a căsătoriei, nu sunt împotriva ei, dar căsătoria este o chestiune de alegere.  ai făcut alegerea respectivă, atunci fă bine și respect-o! din punctul meu de vedere cei care își înșeală nevestele, partenerele de viață, soții și consorții sunt niște abjecți.

iar domnul în cauză, care și-a lăsat consoarta și copilul, în căutarea fericirii perfecte e un simplu … ce e? un simplu bărbat idiot. ar fi înșelat-o fără facebook? probabil că da. habar nu am.

ce mă miră și mai mult este unul dintre comentarii, care face referire la o situație similară celei din articol.  se pare că este o „ea” cea care scrie și explică situația de a fi înșelată de soțul ei ca pe o neștiință din partea lui de a gestiona situația!!! wtf?

căsătoria, alegerile vieții personale nu sunt o problemă de gestiune, de pros and cons, de plan cincinal, de prezentări ppt, de teambuilding. căsătoria nu e o afacere! este o alegere. a face o alegere de a ne ține picioarele apropiate și șlițurile trase, de a respecta, iubi, şi mai ales de a nu răni sau umili persoana aleasă.

a gestiona? cum vă sună asta? mie îmi sună a gentilomii de mahala a lui nicolae filimon: [...] “tu, care, prin fizionomia ta mai albă decât hârtia ministerială”. gentilomul de mahala lucra la minister, iar el compara cu ce ştia. comentatoarea articolului lucrează undeva, unde “gestionează situaţii”. cât sună de ridicol!

eu gătesc destul de constant, dar cam aceleşi lucruri. îmi place mie să cred că dacă aş avea un alt aragaz, menu-ul ar fi mai diversificat. din păcate este o falsă problemă, motivul repetiţiei fiind imaginaţia mea culinară limitată. experimentele mele culinare sunt reduse la o arie destul de restrânsă a mâncărurilor safe&tasty, cu uşoare accente moldoveneşti, căci consortul este aproape singurul consumator al preparatelor.

a nu se înţelege că nu îmi place să gătesc. ba din contră, în ciuda mirosurilor, a distrugerii unghiilor, a arsurilor (nu există mămăligă fără arsuri pe degete) şi tăieturilor ocazionale, imi place să gătesc. dar ca şi în alte arii ale vieţii mele, nu mă bag unde nu pot fierbe oala. gătesc în măsura în care ştiu că lucrurile îmi vor ieşi bine. nu am aruncat încă nimic din ceea ce am gătit, deci e un semn bun. în afară de asta gătitul mă relaxează. îmi place să mă duc să aleg ingredientele din piaţă, deşi nu ştiu să ma târguiesc, îmi place mirosul de pământ şi de legume proaspăt culese.

filozofam într-o zi cu magah că femeile care gătesc bine sau cărora le place la bucătărie, nu le place curăţenia şi invers. aşa o fi?

vara însă este gătitul devine un chin, i.e.  o saună . gătitul prin coacere, fiebere, prăjire sau frigere  face ca temperaturile să urce vertiginos. o soluţie binevenită sunt salatele sau deserturile reci, dar nu se poate mereu, căci poftele oamenilor sunt diverse şi presupun fierbere, coacere, frigere, prăjire.

în aşteptarea iernii, când mai mult ca sigur voi regreta vremile frumoase ale pieţelor abundente de salate, fructe şi ierburi proaspete, ma rog pentru zile dacă nu răcoroase, măcar puţin mai răcoroase ca ieri.

consideraţii pe aceeaşi temă, la delia.

cum e? există multe prejudecăţi legate de tatuaje? e o idee bună? o idee rea?
înainte de ’89 tatuajele nu erau văzute cu ochi buni de către sistem. după ’89 erau o chestie exotică; cei care le aveau erau just a few, nu întotdeauna bine văzuţi. azi observ multe tatuaje, mai ales femei şi mai ales în zone socio-profesionale ale saloanelor de înfrumuseţare. văd multe tatuaje şi pe stradă, mai ales din zona piţi.
de ce îşi fac oamenii tatuaje? v-aţi face unul? v-aţi simţi unic sau aparţinând unei categorii socio-umane-culturale?

a sentence written a day keeps stupidity away

voi reciclaţi? aveţi cum? eu strâng pet-urile şi sticla, dar teoretic nu pot recicla decât pet-urile. nu am dugheană pentru sticlă.

mă tot întreb la ce folos? radet deşartă dugehenele la grămadă, deci eu nu fac decât un exerciţiu, o simulare, pregătindu-mă pentru vremurile ce vor să vină când reciclarea va fi o treabă serioasă. oare când o să recicleze românia? în zonele mai îndepărtate de centru nici măcar nu sunt dughene de reciclat. so? eu ce fac? să reciclez au ba?