Silvia Tuvene. Muza

de ceva vreme tot vad oameni apropiati pierzandu-si increderea in viitor, in ceea ce fac, in propriile lor forte. sunt momente cand viata te incearca, asa cum incercat a fost si avram. viata iti cere ce ai mai scump cateodata, iar alteori nici macar nu iti cere, ci iti ia si din pacate trebuie sa fim pregatiti sa dam.

am citit in editia online din ultima saptamana din octombrie a dilemei vechi, articolul domnului andrei plesu, “despre speranta”. e greu sa spun ceva pertinent dupa articolului domniei sale. dar cum bloggingul ar trebui sa se numeasca bla-bla-ing, o sa spun totusi ceva, mai ales ca sunt intru totul de acord cu vorbele domniei sale.

domnul andrei plesu a pus in cuvinte mestesugite un lucru extraodinar de simplu, dar extraodinar de destept. imi inchipui ca asta si este menirea oamenilor inteligenti: sa descopere si sa chestioneze uimitorul din spatele lucrurilor banale.

dar sa nu ma lungesc: domnul andrei plesu spunea ca cine isi pierde speranta in timpuri si circumstante grele, acela nu a avut-o niciodata, caci atunci cand esti satul, te simti multumit, nu plin de speranta. iar domnul plesu, continua admirabil cu povestea nasterii mantuitorului.

potrivit evangheliilor, ultima speranta a lumii si mantuitorul ei, s-a nascut intr-o iesle incalzita doar de rasuflarea vitelor. frigul fiind in cazul acesta, ceva mai mult decat un simplu frig, o parabola a lumii. astfel, a spera “nu e nimic mai mult decat a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.”

cu fiecare abur al suflului nostru, exista speranta. viata insasi este speranta.

gasiti aici intregul articol, publicat prima data acum 17 ani si reluat in editia dilemei vechi din luna octombrie.

printre afise electorale, reclame palide si oameni infrigurati au cazut si primii fulgi de zapada. 1 noiembrie este prima zi dintr-o iarna care se anunta foarte lunga si “grea”.