Silvia Tuvene. Muza

azi m-a salvat roxana mi-a trimis o poezie plina de frumusete si de dimineata chiar aveam nevoie de un scut antiprostie.

poezia apartine gabrielei petrache. o gasiti mai jos.

Ce lent picura clipele
Din scoica somnului…
Tu dormi, dragule,
Iar eu veghez
Cu evantai de pleoape
Si ploi de vara.
Torentiale ploi de saruturi
Potopindu-ti obrajii
Roz-albi,
De vise.
Continue Reading »

sibiul este verde. asta e impresia pe care mi-a lasat-o. este verde mereu si mult mai cultural in 2007.

drumul pana la sibiu pe valea oltului este insa un cosmar. la intors am optat pentru transfagarasan care s-a dovedit a fi o surpriza frumoasa.

revenind insa la sibiu. nu prea am stat mult, cat sa luam masa, sa bem o cafea, sa cumpar un cheese cake delicios si sa imi dau seama ca sibienii, sambata seara sunt agasati de turistii care vin si iar vin si iar vin.

in schimb orasul respira prin toti porii aerul medieval, prin spectacole si prin arhitectura.

astazi m-am trezit in the mood for poetry, ce ar fi viata fara poezie? intrebare stupida si usor pompoasa, dar … ce ar fi? poezia este pivotul, care imi asigura balanta, ori de cate ori cineva incearca sa imi strice buna dispozitie ma gandesc la niste versuri care suna frumos. esteticul este o modalitate de salvare. te fereste de mundan si de prosti.

azi, salvatorul este arghezi cu morgenstimmung:

tu ti-ai strecurat cintecul in mine
intr-o dup-amiaza, cind
fereastra sufletului zavorita bine
se deschisese-n vint,
fara sa stiu ca te aud cintind.
Continue Reading »

unii oameni nu stiu sa renunte, nu sunt “loseri”, sunt niste incapatanati convisi care stiu ca picatura va eroda piatra, sunt niste winneri (in sensul sick al cuvantului).

tin minte in facultate aveam un coleg pe care il porecliseram ovis, ovis, il chema ovidiu, facea litere ca a doua facultate, dupa ce inainte isi dedicase mintea si sufletul teologiei. venise la litere sa isi gaseasca nevasta. nu cred sa fi gasit. om mai agasant si mai antipatic nici ca s-a mai vazut. e incredibil cat de pisalog putea fi, pisa (cu s nu cu ş) pe toata lumea si reusea sa sacaie in asa fel incat toata lumea fugea in toate colturie cand il vedea.

imi starnea si mila cateodata. intre doua cursuri mergeam sa luam pranzul la bunica unei colege, locuia intr-un mic apartament pe edgar quinet, intr-un bloc langa capsa la etajul 9. de la ea de la fereastra vedeai calea victoriei si universitatea si in jos pe regina elisabeta pana la eroilor.  ii povesteam despre ovis ovis. “ce rele sunteti!”, asta-i tot ce spunea.

pe unii oameni ii mana la actiuni sufocanto-acaparatoare vanitatea, pe altii frica de singuratate, pe altii lipsa simtului ridicolului, pe altii pur si simplu rautatea si egoismul sau lipsa bunul simt.

ovis ovis insista sa il bagam in seama. e oribil sa iti ceara cineva asa ceva! o cunostinta imi spunea cu repros in glas ca nu am sunat-o demult, ca daca ea nu vine la mine (neinvitata), eu nu ma duc la ea… alta situatie penibila: cum ii explici unui om ca nu ii datorezi stima, respect, interes doar pentru ca le cere. ele trebuie castigate sau nici macar. simpatiile sunt spontane, mult mai spontane ca antipatiile. ar trebui sa existe o afinitate intre doi oameni ca ei sa poata interactiona. atunci cand cineva cerseste afectiune/atentie este probabil sa primeasca ce cerseste. cersitul insa este o relatie cu totul accidentala. nu se repeta de multe ori, cel putin nu cu aceleasi personaje in roluri principale.

i write this post in english so that my ex-flat mate, daniela, la portuguesa, can read it. she’s been leaving me comments, but she doesn’t understand a word form my blog. and besides, the theme of the post is inspired by something she said.

one friday night she and some friends went out, i stayed at home. she came back, i think at 2 a.m. i was still awake, called her into my room. talked about this, and that, trifle little things.she said and i think i’ve never ever heard anyone saying that: me encanta la vida. me encanta vivir la vida.

she was her usual self: happy, full of energy and saying what she said got me thinking. how come she felt it with every fiber of her body, life flew through her veins like it flowed through mine, but she could say it out loud that she loved life.

i wondered have i ever felt it, have i ever said it? i had moments of happiness, i felt happiness, but what i felt towards life was bitter sweet melancholy. afraid to feel more? not really, it was more like consciousness that life can break you in a blink of an eye.
situacion de la cocina de florenci vives:

i look at her again while i am preparing lunch. she wears a leek-green blouse with a belt, her hair is caught in a type of bun. she is writing a letter in english and i see her so alive. i remember instances of her singing, dancing in a club, i remember seeing photos of her at her sangria parties last year.

some people are like that, they make life seem pinker than it is. portuguesa, thanks for making my staying in tarragona worth while.

p.s. the letter was for me i brought it back with me to romania.

adminul de la hotmind e plin de posturi care nu se vor bucura de actiunea “publish”. notez titluri, repede, nervos, sa nu uit, sau subiecte care expira a doua zi si pe care mi-e prea lene sa le tratez sau pur si simplu vreau sa le cizelez mai mult si aman pe a doua zi. blogging-ul este o activitate care tine foarte mult de instantaneu, so … se aduna o multime de posturi care fie ‘expira’ pur si simplu, fie uit ce voiam sa fac din el si ce unghi voiam sa abordez cand le tratez.

mi-e greu sa scriu, am senzatia ca de cand am terminat scoala scriu din ce in ce mai prost romaneste. de cand am terminat scoala mi-e greu sa invat. acum incerc sa pregatesc examene. it used to be so easy! now… my brain is like a brick. i hate it! not my brain, but the situation.

poate ca am avut parte de prea multe, incat stiu ca nu duc la nimic bun. nu pot, nu stiu sa am o discutie tensionata. ma apasa, ma enerveaza, intotdeauna zic ce nu trebuie sa zic, ma exprim aiurea, lucrurile capata o dimensiune derizorie de indata ce rostesc cuvintele. parca sunt pe langa subiect (subiectul imaginat de mine), parca vorbele se sparg pe langa mine, parca nu in directia asta voiam sa mearga lucrurile. parca … parca … oh shit!!! vocea imi suna ciudat, parca nu-i a mea. nu! clar, mai bine tac, sau scriu un mail, sau astept pana imi trece. pare prosteste, dar asa e.

toata lumea e in concediu, inclusiv doctorii, nu ca nu merita, dar oricum … unde sunt cand ai nevoie de ei? mergi/alergi de la doctor la doctor si dupa la laborator si tot asa. asta nu e nimic.

nu iti dai seama cat de bine iti merg toate, pana nu planeaza asupra ta suspiciunea unei boli. intri in cabinetul doctorului posomorat, stresat, ii explici, ii explici aiurea, incerci, revii vrei sa fii coerenta, trebuie sa ii explici bine, ca sa isi faca omul o idee despre ce te apasa/supara. termini de zis, te consulta si incepi cu intrebarile idioate. e grav? vrei sa stii daca e grav – evident.

viata e frumoasa. parca o vizita la doctor te face sa o apreciezi si mai mult.

uite de asta

spovedaniile si framantarile sufletesti au intotdeauna ceva, daca nu chiar multa, murdarie si vulgaritate. dar, asa sunt oamenii vulgari, murdari si stupizi de cele mai multe ori.