Silvia Tuvene. Muza

nu am mai scris demult. de ce? pentru ca nu am mai avut timp si energie, pentru ca e asa cum zice razvan exarhu si nu numai el .

in viata trebuie sa te realizezi. cuvant mare, presiune si mai mare: de la parinti, frati, profesori, societate si mai stiu eu cine. care te judeca toti dupa propriile lor tipare imbecile si asteapta ceva de la tine. asteapta sa te realizezi. ce inseamna sa fii realizat? o definitie subiectiva, care difera de la persoana la persoana.

pentru unii inseamna sa lucrezi intr-o multinationala, sa intri la ora 9 la serviciu si la ora 18 sa te duci acasa, sa ai telefon, laptop si masina de la firma, sa te duci in teambuilding unde inveti sa intelegi si sa te lasi patruns de ideile destul de searbade care alcatuiesc filozofia semi-docta a companiei. pentru altii inseamna sa fie sefi, sa simta cum macar pentru o zi sunt dumnezei, pentru altii insemna sa cumpere muuulte lucruri, daca ar putea sa se mute intr-un magazin si viata sa fie un etern shopping, pentru altii insemna sa aiba bani. banii sunt masura tuturor lucrurilor si a intregului succes, daca ai bani esti realizat, esti respectat. daca ai tv, microunde si filtru de cafea luate in rate, esti realizat. pentru altii inseamna sa ai prieteni, pentru altii sa ai o familie. pentru unii inseamna o pozitie sociala “respectabila”, intr-o ierarhie mai putin respectabila.
realizarea mea, nu e a voastra si invers. nu ma intereseaza nici banii multi, nici masina, telefonul sau laptop-ul, nici pozitia sociala . nu vreau sa fiu un om al lumii noi, eu vreau sa am macar iluzia libertatii.
word of wisdom, vorba lui monty brogan din a 25-a ora: fuck me? fuck you!

mi-a venit in minte 25th hour, un film pe care l-am vazut demult si pe care desi l-am tot vazut prin grila de filme hbo, nu am mai reusit sa-l mai revad in intregime. l-am vazut la studio, demult, sa fi fost prin 2002-2003 cu prietena mea, luiza. m-a marcat. america o vad prin american beauty si 25th hour.

nu stiu daca mai tine cineva minte scena monologului lui monty. eu o mai tin minte si mai aplic din cand in cand fuck me? fuck you!!!

e bine cand ai ce invata de la film

crap, e 7.30 a.m. am intarziat mai mult decat ar fi trebuit cu taskurile de la bureau. damn! deschid dulapul, ceva elegant, ceva elegant… ok! astea par in regula. e zi de umblat prezentabil astazi. zis si facut. eleganta vine cu un pret, nici nu vreau sa imi inchipui ce patimesc cele care se imbraca elegant in fiecare zi. ok, in sfarsit plec de acasa, rontai niste bomboane pe care le-am gasit in geanta, vara-mea conduce – o servesc si pe ea. o anunt ca sunt cu rom si ne imaginam ca o sa ne opreasca politia si facem haz. pe strada haos. ma dau jos din masina, injur fusta, god damn it! tare-i greu cu tocuri si cu fusta stramta. la metrou imbulzeaza. yo! people, invatati sa circulati pedestru. un nene cu o traisa mi-a agatat ciorapii, schimb la victoriei, intru intr-un magazin “mixt”, cumpar ce am nevoie, plec mai departe. shit! 5 minutes late. ajung, ma duc la toaleta, schimb ciorapii. pun o cafea, peste jumatate de ora alta. so much ca ma las de cafea! buun! a brand new day, stiri interesante, merge munca, mai beau inca o cafea, plec la conferinta. zgomot de metal pe pavaj! mi-am pierdut flecul. intru intr-o farmacie sa gasesc leac pentru raceala ce ma urmareste de atata vreme.

eu: oropivalone, va rog!

farmacista: nu se mai fabrica de anul trecut!

eu: (disperata)… ok…

am luat altceva, fuga, fuga pe drum, un pusti in 385 mi-a agatat ciorapii. super!

pentru barbati e mai simplu. macar nu au tocuri si flecuri de care sa se preocupe, ca se simt incorsetati de camasi si de cravata! please, get a grip!

remarc pe zi ce trece ca devine din ce in ce mai greu sa imi pastrez entuziasmul copilaresc fata de lume, lucruri, munca. existenta se prezinta ca o succesiune de imagini si nu ca un film, ci ca niste imagini rupte dintr-o fosta poveste.

vad oameni incolonandu-se la metrou, vad oameni stand la coada sa plateasca “răţile”, vad oameni cersind. intrebarea ar fi de ce ii vad doar pe unii? de ce nu ii vad si pe cei care o duc bine sau sunt multumiti? oare de ce nu ii vad? de ce am ajuns oare sa imi para rau ca oamenii zic răţi, de ce simt ca este o problema personala ca altii nu au casa… ar trebui sa nu imi pese. cui o sa ii pese vreodata cu adevarat?

si cu toate astea nu imi pot ascunde ingrijorarea pentru ce aduce maine, nici nu imi pot ascunde tristetea cand vad batrani cersind la gura de metrou de la universitate. ce e mai rau e ca nici macar nu mai fac gestul sa scot un ban din buzunar si sa li-l dau. m-am pacalit de prea multe ori ca sa mai scot banii, dar tristetea a ramas.
imi este greu sa imi pastrez entuziasmul fata de oamenii noi pe care ii cunosc. cand esti copil sau chiar adolescent legi prietenii usor hello! let’s be friends. here’s a piece of cake. and we’re friends for life. ai entuziasmul necesar sa crezi ca intr-o bucata de prajitura si o declaratie de prietenie este reala legatura fata de cineva. cand cresti incepi sa tot iscodesti si sa te indoiesti si la asta adaugi si multele dezamagiri. let’s be friends devine utopic. sau deloc.

In spatele numerelor de telefon de pe cardul tau de credit sau al liniilor de suport ale companiilor de telefonie mobila sau a oricarei linii de informatii suplimentare se afla o voce mereu amabila, mereu gata sa te ajute si careia din proprie initiativa îi atasezi tu o fata zâmbitoare. Vocea pe care tu o auzi reprezinta grosso modo compania la care suni. In functie de cât de multumit esti de ea, serviciile companiei devin în ochii tai bune, tu fericit, contrar exclami: niste incompetenti.
I-am luat interviu Adinei, are 24 de ani, lucreaza într-un call center si mi-a povestit cum e sa-ti petreci ziua vrajind oamenii. continuare

am rascolit biblioteca in cautare de amintiri. tempus fugit - concept pe care l-am folosit de atatea ori si l-am comentat de atatea ori la orele de literatura romana. elevii mei erau mult prea neatenti si concentrati pe grila de punctaj: sa vada cate puncte vor castiga daca recunoscut x sau y epitet ca sa simta sau sa guste poezia respectiva. oricum suna savant, cuvinte in latina, dadeau bine in fata oricarui examinator.
dar timpul a trecut si peste zvapaiala lor si peste a mea.

am deschis shakespeare si v. voiculescu. din ambele volume au cazut note si citate alese cu grija pentru discursurile ce aveam sa le tin. discursurile le-am uitat si nici macar nu mai tin minte daca vreodata le-am tinut, dar mi-am adus aminte ca incercam sa scriu mai frumos (o mica vanitate si a bit of self discipline), ca scriam cu un stilou pelikan pe care il primisem de la bunicul meu, la randul lui il avea de la un soldat german care luptase pe frontul de est in al doilea razboi mondial. scriam cu cerneala neagra si faceam fise de lectura corecte, scrise marunt si ordonat. acum nu ma mai recunosc in haosul zilnic pe care nu incetez sa il generez printre carti, haine, cani spre deznadejdea mamei.

din foile ingalbenitei editii de voiculescu am ales trec vremile

Trec vremile… ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă… şi se suie!