Silvia Tuvene. Muza

istoria ceaiului a inceput pentru mine cand aveam 18 ani. ma preagateam sa dau la facultate, la litere. sora-mea a plecat in anul ala pentru 3 luni in franta, astfel ca peste tot in camera mea (peste care eram deplin stapana) erau tomuri adnotate si fise de lectura pentru literatura romana si multele culegeri de gramatica romana si engleza. desi pe atunci inca nu era sloganul numele mari incep cu litere, eram nerabdatoare sa sa calc prin locurile unde au invatat, studiat si predat atatia oamenii ale caror scrieri le admiram. imi placea ideea sa fiu in acelasi loc cu atatia altii inaintea mea, si nu oricare altii, ci unii alesi. niste oameni care au reusit cu puterea mintii lor si prin comportamentul lor (nu intotdeauna onorabil, din pacate) sa fie niste modele intelectuale demne de urmat.

in anul premergator intrarii mele la facultate faceam meditatii, ca orice elev de liceu care se respecta, la toate cele trei materii la care urma sa sustin examen. am avut profesori minunati, oameni pe care ii apreciez si astazi si despre care pastrez amintiri placute. una din aminitirile placute legate de profa de engleza este ceaiul. ea mi-a servit pentru prima data ceai englezesc. purtam conversatii despre cum a calatorit ea atat de mult, despre cum facultatea nu o sa imi ofere cine stie ce (pe atunci nu o credeam)… si beam ceai. mi se parea un lucru atat de placut si de linistitor. beam ceai pe strada boteanu si auzeam povesti despre culisele universitatii si imi imaginam ca viata va fi mereu asa.

mai tarziu, cand am intrat la facultate s-a deschis carturesti. cum oamenii care m-au pregatit, m-au invatat suficient de multe, am hotarat sa invat si eu pe altii. am predat engleza si romana. la fiecare lectie de engleza obisnuiam sa cumpar ceai de la carturesti (englezesc bineinteles) si sa ii invat pe elevii mei cum se bea. citeam si analizam cu ei in timpul lectiilor fragmente din georges mikes: how to be an alien (capitolul despre ceai). viata parea linistita si intre multele indatorii pe care le aveam, simteam cum este inca timp sa ies cu o prietena sau alta in oras si sa savuram un ceai.

fiecare are micile lui manii legate de examene. ale mele erau intotdeauna un pix nou si dupa sa imi cumpar un ceai sau vreo carte de la carturesti, caci era comod si aproape. nu se deschise inca cel de langa patria, era doar cel din edgar quinet.

examenele au trecut si cu timpul am avut si experiente neplacute cu ceaiul. ultimul, probabil cel mai memorabil dintre toate, in aeroport in barcelona: am turnat practic pe mine ceaiul pe care tocmai mi-l comandasem. arsuri de gr 1 si 2.

orice experienta lasa o urma asupra personalitatii tale sau chiar si asupra pielii tale. ceaiul pentru mine a fost o experienta intelectuala as putea spune, o leg de cei mai frumosi ani din viata mea si daruiesc ceai cu mare placere prietenilor.
da, dar prietenii ca si amintirile cu ceai se pot schimba. prieteniile devin reci si nici macar o ceasca fierbinte de ceai nu le poate reincalzi.

mama ma mai intreaba in timpul zilei daca vreau o ceasca de ceai. la propriu, sar ca arsa si refuz. pe cand eram copila ma intreba ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare si raspunsurile au mers de le designer vestimentar pana la avocat. acum nu ma mai intreaba, dar daca ar intreba, i-as raspunde om de litere care ar vrea sa mai bea cu aceeasi placere ceai.

Trackback URI | Comments RSS