Silvia Tuvene. Muza

astazi am gatit. la pranz si la cina. lumea a mancat si m-a felicitat si a mancat tot. sunt incantata ca ma simt in sfarsit bine in bucatarie. am gatit pui cu portocale si cartofi cu sos de portocale pentru pranz si la cina am gatit ciuperci cu iaurt si salata de ton cu porumb. nimic complicat sau extraordinar, dar mi-a dat un sentiment de bine si de acomodare cu spatiul de adoptie

dimineata a inceput normal, trezit tarziu, ca deh e week-end si mini-vacanta. am coborat sa fac cumparaturile: cafea, fructe. am revenit in casa. andra imi spune nu avem net. ok, scot router-ul din priza, il mai zgaltai, ma invart pe langa el, nimic. conluzia: tre sa sun la telefonica. fuck! ok, sun, mi se spune un alt numar la care sa sun (un fel de 8989). cobor la un telefon public, sun. o tanti ma anunta costul convorbirii si al consultatiei vor fi adaugate la factura telefonica. (mierda, zic eu) vorbesc cu un nene, ii explic ca e o problema cu lipsa net-ului si a router-ul care nu are led-ul de adsl aprins.
eu: led-ul de la adsl nu este aprins

el: daca este o problema cu router-ul nu va putem ajuta.

eu: de ce?

el: router-ul va apartine

eu: (gura cascata) ahhhaaahhh …

el: si oricum nu va pot ajuta daca nu va aflati in fata computerului

eu: bine, bine, dar nu am telefon fix in casa ca sa va pot suna

el: aveti mobil?

eu: da… dar, … (asta e un numar de linie porno nene! – pe asta doar am gandit-o)

el: formati inca o data 1002 si cereti sa va faca legatura cu noi

revin in casa, ma linistesc, imi fac o cafea. schimb cu andra cateva cuvinte si hotaram sa sune ea. ea intelege mai bine accentul sud-american al gagicii de serviciu de la telefonica in ziua de sambata 9 dec. suna, evident nu poate sa ne faca legatura cu tehnicii, pentru ca sunt ocupati.

mai sorb cateva guri de cafea, imi revin, hotaram ca inainte de pranz sa mai sunam inca o data. de data asta era randul meu. sun, vorbesc din nou cu tanti, ii explic, ea imi spune ca nu imi poate face legatura la tehnic si ca sa sun direct la linia cu tarife ca pentru linia porno. ii spun pe un ton categoric ca nenea de la tehnic a spus sa imi faca legatura. imi face legatura.

nenea: cu ce va pot ajuta?

eu: nu merge net-ul. led-ul de la router pentru adsl nu este aprins.

nenea: pai nu va pot ajuta

eu: pai nu am net, netul il am de la telefonica, am sunat aici, dvs sunteti de la telefonica.

nenea: router-ul e al dumneavoastra. dar sa vedem daca nu este o alta problema.

eu:…

nenea: se pare ca nu se face conexiunea cu linia de la telefonica

eu: (whatever…) si ce e de facut?

nenea: o sa vina un tehnic in 24/48 de ore.

eu: bine, multumesc

mi-a dat un numar de ordine sau de inregistrare cerere, habar nu am, pentru ca avea un accent fatal, si mi-am luat gandul de la net. prietena mea verifica peste 5 minute si imi spune hei, avem net!!!

wow! cool! inapoi la civilizatie.

in concluzie ma distreaza cum sistemul in care daca ceva nu merge din vina sistemului, trebuie sa platesti ca sa il repare. sunt curioasa cat o sa ma coste “reparatia”.

in tarragona vremea e de nevroza. ploua, se opreste, iar ploua, e frig si o umezeala de o simti pana in strafundul oaselor. cred ca prefer zapada. cei care ma cunosc pot parea socati, dar prefer orice umezelii de aici. nici nu vreau sa imi inchipui cum ar fi sa locuiesc in amsterdam cum de fapt voiam eu si cum se pare ca mai vrea cineva. la sfarsitul masterului trebuie sa fac un stagiu si am primit indicatii precise despre cum ar fi intresant si placut sa il fac in amsterdam. zilele astea, nu azi, pentru ca e zi de sarbatoare, va trebui sa imi caut o patura maaare si calduroasa. cred ca o sa imi iau una electrica. mama spunea sa imi trimita sacul de dormit, dar refuz sa dorm in casa in sac de dormit. ar fi deja prea mult, mai bine imi pun un cort afara si nu mai platesc chiria.

cred ca aici a venit iarna, dar mie imi pare mai mult o toamna, pentru ca nu o sa ninga.

daniela pleaca astazi in pirinei. spune ca inca nu este zapada. mi-am adus aminte de zapada din copilarie si de ninsorile cu fulgi mari din bucuresti. cred ca ninsoarea, desi am urat-o toata viata, imi amintesti de lucruri placute. mi-am declarat mereu nemultumirea fata de sarbatori. e o rupere a ritmului zilnic, prilej sa te faci pulbere si sa nu mai mentionez haosul care este prin bucuresti. aici e cam la fel, intrerupere a ritmului zilnic nu as putea spune, dar este un dezastru in oras.

unii devin mai calmi, altii mai agitati. in casa unde bradul este facut de acum o luna a mai aparut un ornament de craciun: o vrajitoare

orasul intreg e luminat si iluminat, dar nu e ca acasa.

mi-era dor de poezie victoriana; mi-am adus aminte de pitar mos cu salile de curs atat de mici si porumbeii aia enervanti de pe sarmele de telegraf si de biblioteca cel putin ciudata de la subsol. pacat ca citesc mult mai putin acum.

“Beloved, thou hast brought me many flowers
Plucked in the garden, all the summer through,
And winter, and it seemed as if they grew
In this close room, nor missed the sun and showers.”

citind poezie victoriana mi s-a facut dor de keats

“A thing of beauty is a joy for ever:
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness”

cat de transparenta este confesiunea? sau cat de confesional este blogul? ca orice jurnal are reguli de care esti sau nu constient. confuzia care se face este ca blogul ar insemna sinceritate absoluta, ceea ce este o copilarie. in primul rand ca nu exista conceptul de transparenta absoluta. cand citesc sau aud cuvintele sunt sincera/sincer in sfera scrisului imi vine sa ii trimit la o scoala de scris. declaratiile ostentative de siceritate sunt menite unui public neavenit.
“tu, ala de citesti, stiu ca scriu suficient de prost incat sa nu ma crezi, de asta iti repet mereu: sunt sincera! ma scuz constant ca nu transpare din scrisul meu cine sunt eu, ma feresc de critica voastra spunand ca va doresc critica, o sa ma criticati si atunci o sa scriu cum vreti voi, cum va place voua, and guess what? that makes me a pretty f***ing good writer. no comment!”
prin simplu fapt ca schimb cuvintele si ca editez editorialul sau post-ul de cateva ori inainte de publicare, prin faptul ca un editorial se scrie pe parcursul unei saptamani, a unei zile, a unei nopti sau a unei ore si ca nu este instantaneu este o dovada ca sinceritatea este in pom, ca de fapt nu exista decat la nivel de concept teoretic.
acum o sa apas pe publish si mai tarziu cineva de miere imi va corecta greselile de spelling.
la voi ajunge o sinceritate conjuncta: a mea (:D) si a cuiva care nu vrea sa ma fac de ras prin greselile mele repetate, constante de spelling.

de cand sunt aici incerc sa citesc si eu stirile. nu imi place, dar trebuie.

deunazi discutam cu o colega de la master despre tezaurul romaniei care a ramas la moscova. dau un search pe google sa aflu mai multe. am gasit in arhiva jurnalului national un articol taman despre comoara ingropata la moscova. ok, suna putin pompos, dar trecand peste titlu, incep a citi. cam cheezy articolul, dar continuu si dau peste urmatoarea cestiune. d-ra care a umplut o pagina de ziar considera ca rusia este o natiune superioara romanilor si adauga in paranteza “(doar numeric am spune)“.

cu asemenea ineptii nu ma mir ca nu citesc ziarele.

rusia este o putere importanta si indiferent de cat de rau am cazut noi sub incidenta ei, nu este superioara doar numeric.

ieri mi-am facut un cadou de mos nicolae o plimbare in barcelona. am hotarat impreuna cu daniela, colocatara mea portugheza, sa mergem hai-hui prin bcn.

dupa o noapte nedormita sau doar pe jumatate dormita, am fost trezita brusc in spaniola cu un accent portughez “vamos, llegamos tarde!!!” ma ridic din pat, incerc sa ma trezesc fara prea mult succes. am pregatit de cu seara un traseu, am facut sandwich-uri, luat camera foto. cam ce se face cand te duci in vizita. daniela arunca un ochi pe fereastra mira, esta lloviendo! (ploua). pana la barcelona am hotarat ca mergem cu delphina (o frantuzoica hippie cu care locuim) care ne spune ca s-ar putea ca in barcelona sa nu ploua. ok, plecam la drum pe ploaie cu speranta ca acolo nu o sa ploua sau ca macar miraculos o sa se opreasca in momentul in care o sa ajungem noi. ha! ti-ai gasit. coboram din masina si ne indreptam vertiginos spre prima cafenea deschisa. era inca devreme (10.00) si plus ca era zi de sarbatoare, deci nu se lucreaza pana lunea viitoare. am fost recunoscatoare ca am gasit ceva deschis. intram, cerem traditionalele cafele cu lapte, in care eu am adaugat zahar pentru variatie. scoatem harta, ne lamurim exact pe unde suntem si apoi cu ochii pe picurii de apa parca ploua mai putin… ba nu, tot la fel. intre timp ne prostim cu cateva poze si ne povestim episoade mai vesele, mai triste dinainte de spania. ne hotaram in final sa iesim in ploaie fie ce o fi. rezultatul a fost evident, la sfarsitul plimbarii imi storceam manecile jachetei de apa

dupa inca o oprire intr-o alta cafenea pe paseo de gracia ne-am hotarat deziluzionate sa luam trenul spre tarragona. eu am facut cateva observatii nu tocmai elogioase la adresa vremii capricioase, de nu stii cum sa te imbraci si a spaniolilor care par sa nu munceasca mai niciodata. noroc de imigranti!
barcelona m-a cucerit, chiar si cu frigul si ploaia in excess. la sfarsitul lunii planuiesc o vizita serioasa, sper ca fara ploaie de data asta.
odata ajunse in tarragona ne dam seama ca ar fi bine sa ne luam niscaiava chestii ca doar e mos niculae si trebuie sa ne cadorisim. ne suim in masina danielei si mergem la un fel de mall. era cam 15.00 cand am ajuns si pe masura ce ne invartim prin magazine mall-ul incepe sa se umple de lume si nu orice lume, ci mai ales parinti cu odraslele dupa ei. dios mio! cand eram in romania imi spuneam mereu ca odraslele ce le vedeam erau niste mostri de lipsa de educatie. retrag si zic mea culpa. se poate cu mult mai rau! anyway, iesim si ne indreptam spre masina, un frig de mori si un vant de te lua pe sus. afara, haos! nu puteam iesi din parcare, pentru ca circulatia era blocata. toata lumea se intorcea de pe unde a fost plecata in ziua respectiva. reusim sa scapam de ambuteiaj si incepem sa cautam loc de parcare. am aflat ca exista o mica problema cu locurile de parcare in tarragona. dupa o jumatate de ora de cautari esuate, am lasat masina la vreo 5 strazi distanta si am luat-o pe jos spre casa, am dat drumul la incalzire si am pregatit cina. impropriu spus, daniela a pregatit si eu am spalat vasele.

cand am fost la santes creus, singura manastire cisterciana nelocuita, am vizitat si cimitirul. in timp ce ne plimbam pe acolo, ii explicam colegei mele din algeria cum si ce despre diverse obiecte de cult, diferenta dintre catolicism si ortodoxism. am ajuns la morminte. i-am spus cum am putut mai bine ca acolo este locul unde se ingroapa mortii. ea a parut foarte mirata, mi-a spus ca in araba cimitirul se numeste maqbar. repetand de cateva ori ca sa il retin, ea a inceput sa rada. “primul tau cuvant in araba si este atat de urat”

am dat sa plec si ea m-a intrebat: asta e tot? intr-adevar in cimitir ramasese o singura cruce.

timpul trece prea repede.

azi am primit newsletterul de la librariile humanitas si mi-am dat seama cat de mult imi lipseste romania, cat de mult imi lipseste sa ma plimb prin bucuresti si cat de dor imi este de a citi in romana. mi-e dor de lipscani, de biserica stavropoleos, mi-e dor de picasso cafe, de city grill lipscani, de galeria kretulescu, de carturesti, de muzeul national de arta, de magazinul living design, de magazinul cu bratari verzi de pe lipscani, de magazinul cu cercei verzi si vanzatoare inteleapta de pe gabroveni (parca acolo era), de a umbla hai-hui, de patio-ul din arcade cafe, de cafeaua din romania, mi-e dor de plimbari in gradina cismegi al carei mag e uitat si unde auzi acorduri din zaraza, de plimbari prin parcul carol, de dimineti reci si cetoase, de interioare calduroase. de kurtos kolaks pe care nu ii gasesti, dar pe care magah ii gasise in piata matache, si nu mi-a luat si mie macar unul de samanta, de mancarea mamei si prajitura de sf. nicolae.
mi-e dor de locuri unde nu am fost, dar vreau sa ajung.
azi, cand se face o luna de cand sunt in tarragona, mi-e dor de oameni, mi-e doooor de voi, mi-e dor de tine :*

ce imi doresc pentru romania? hmm… cred ca sa o vad cat mai repede.

am terminat astazi seminarul unesco. a fost mai mult decat obositor. azi fiind ultima zi, am fost dupa dezbateri sa luam masa si sa vizitam manastirea santes creus. mi-a placut. mi-a placut manastirea, dar mi-a placut si faptul ca stiu sa isi puna in valoare patrimoniul. au organizat un mic scenariu cu istoria manastirii, reproduceri de scene de viata din cadrul manastirii, totul foarte civilizat si decent.

azi am descoperit ca unul dintre cei care au prezentat, pierre hasner este roman. m-am bucurat sa aflu ca era roman, insa nu am aflat nimic despre el, nu am reusit sa gasesc o biografie.