Silvia Tuvene. Muza

vineri, contrar obiceiului, am cumparat o revista de femei sau mai degraba o revista anti-femei. obisnuiam sa cumpar lunar cateva reviste, pana cand m-am prins de smecherie. aceleasi sfaturi usor idioate si fanteziste despre ce sa porti, cum sa te machiezi, ce e in ce e out, daca te califici ca fashion victim sau nu (cica e ceva de bine), 10 tips to get you man, cum sa fii sexy, cum sa il cuceresti. same shit diffrent issue. am renuntat sa le mai cumpar, devine deprimant sa vezi cum sub poza emanciparii femeii din romania unele dintre reviste nu fac nimic altceva decat sa transforme femeia intr-un fel de papusa care sustine sus si tare i’m smart and independent, dar care nu face nimic altceva decat sa se gandeasca la moduri idioate de a-si cucerii consortii/potentialii consorti sau cum sa agate consortii altora prin baruri. destul de tragic, dar asta e. sfatul pe care vi-l dau-si nu trebuie sa va incruntati tenul senin de la botox sau antioxidanti naturali citind 200 de pagini de sheer crap- luati-va fuste scurte, machiati-va strident, fiti ieftine, investiti-va banii in fondul de pensii (se anunta vremuri grele cand the man of your dreams va fugi cu una mai tanara sau va puteti folosi banii pentru operatii estetice-botox-ul ala nu o sa tina o vesnicie), luati-va bluze minuscule, sutiene push-up care sa va iasa din decolteu (asta e in), uitati bunul gust (asta e forever hot). chiar credezi ca o sa se uite la pantofii tai manolo blahnik? nu, se uita dupa prima care ii iese in cale.

cineva mi-a spus ca you can’t beat novelty. si nu-i asa? e greu sa fii altfel in fiecare zi… poate cu revistele astea de moda sa mai stii ce e new, ce e hot, etc… sa va zic eu ce e nou si hot: deodorantul adidas action 3. textul dintr-un numar pe noiembrie al unei reviste pentru femei este ad-literram (d-rele de scriu ar trebui sa invete si subtilitatile limbii romane, nu numai pe cele ale fashion-ului) “adidas action 3, primul deodorant antiperspirant cu efect absorbant, care lasa pielea perfect uscata (da, chiar si dupa o ora de tae-bo cu celebrul razvan si chiar si dupa o sedinta furtunoasa cu seful tau)” ce va face seful atat de furtunos, duduie?

n ciuda faptului ca sptamana care tocmai ce se incheie nu a fost nici pe departe o saptamana reusita, astazi a fost o zi de toamna cat se poate de reusita. exact ca din penelul unui pictor. am avut de facut ceva curse. orasul ca de obicei un furnicar de lume: studenti grabiti, pensionari incercand sa se grabeasca, soferi nervosi. cu toate astea pe schitu magureanu era o toamna lina si se vedeau din in deal frunzele cum se desprindeau de pe copaci, parea o ploaie de aur. o zi de toamna aurita, in care as fi vrut sa savurez un pahar de vin si sa ma relaxez. sa umblu pe strazi mari, boieresti, largi, cum e sf stefan, nu in taxi, ci la picior. sa simt mirosul toamnei ce inunda gradinile putin cate putin, pana cand nu se va mai vedea nici un strop de verde.
orasul este parca altfel in lumina de octombrie, este mai bland, mai molatic si parca as avea chef sa o tai. sa o tai la sinaia. dar mai bine nu. cine stie cand o sa mai vad bucurestii asa… imbracati de sarbatoare, ca doar e ziua lor.

yupee! mergem in teambuilding. bogdan a promis! sa il vad cum nu se tine de cuvant

a aparut la humanitas o noua editie a studiilor despre iubire a lui jose ortega y gasset. era si timpul! am tot cautat-o peste tot: prin librarii prafuite si uitate de lume, prin anticariante cu miros de mucegai si am rascolit intreg orasul pentru o editie, fie ea si la mana a doua. retiparirea ei este ca o sarbatoare, ma incanta sa am aproape o carte pe care am rasfoit-o si consultat-o de atatea ori. este scrisa cu fina inteligenta si ascutime a mintii, putin anti-feminista, dar o carte desavarsita din mule puncte de vedere.

pentru ca de vreo doua zile am probleme cu ochii si pentru ca aseara am stat insomniaca incercand (i.e. chiorandu-ma) sa citesc, am luat astazi inteleapta decizie de a ma duce la oftalmolog. mai usor de zis decat de facut. dau telefon, ma programez la medicul de familie pentru trimitere. iau trimiterea, ma duc la policlinica indicata, unde programul se termina la ora 15.00 (dupa zisele aleia de mi-a zbierat in telefon cand am sunat sa ma programez). surpriza!!! programul incepea de abia la ora 14.30, doctorul era si el fashionably late cam vreo ora. printre lume mai mult sau mai putin simandicoasa care citea reviste de moda si la moda, scot si eu venin de mai si ma pun pe asteptat. si citesc si astept si citesc si astept…in final vine si doctorul. primeste pacientii. dupa cat de tare vorbea, nu prea auzea. ma intreaba de nume, raspund.

el: turcu?
eu: nu, t-u-v-e-n-e
el: t…
eu: u
el:b
eu: nu, v, de la victor

in sfarsit ne lamurim (de abia astept sa ma marit cu cel mai banal nume din lume). ma intreaba de ce am venit. ii povestesc intreaga tarasenie: imi simt ochii obositi, nu prea mai vad bine. dupa ce ii povestesc eu toate indurate, senin el imi spune: bine, bine si ce va aduce la mine? ce te poti astepta de la un oftalmolog surd? pana la urma il lamuresc si sfarseste prin a-mi pune atropina in ochi si sa imi ruineze, ziua de parca nu era deja.

am plecat de acolo buimacita, incercand sa nu imi rup gatul pe scari si sa imi pastrez calmul si sa gasesc blestematia aia de telefon care tot suna, si pe care nu puteam sa il dibuiesc.

concluzie: departe de calculator, odihna ochiului si noi ochelari. pentru ca sunt un consumator model, o sa compar opiniile si maine ma duc la un alt oftalmolog.

imi doresc o functionare eterna si fara cusur a mail-ului si non-existenta clientilor care imi recita in telefon sloganuri p(ia)r(-)iste nu ma intereseaza care este problema, eu vreau solutia!!!

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

am terminat de curand in intimitatea secolului 19. marturisesc o mica, dar foarte mica dezamagire: mult, prea mult documentata. dupa absolut cuceritoarea Intoarcere in Bucurestiul interbelic, Ioana Parvulescu face un salt mai departe in timp si recreeaza intimitatea secolului 19. pentru pasionatii de istorie si literatura, sau poate ordinea ar trebui sa fie inversa, este o carte impresionanta prin minutioasa cercetarea a arhivelor si memoriilor din vremea respectiva. m-a surprins lumea asta atat de diferita de lumea mea, atat de diferita de de secolul 21: fara net, fara telefon mobil, fara electricitate, fara radio. olume care credea cu tarie in viitor, o lume cu un optimism debordant. meritul cartii, fara indoiala este acela de a aduce in prim plan personaje feminine care pana acum ramasesera in umbra: Maria Rosetti, Ana Davila, Iulia Hasdeu (avea jurnal de la 7 ani!!!).
si stilul cartii este unul adaptat epocii, plin de neologisme care nu se stabilizasera inca la o forma sau alta, grafia oscilanta, latinisme excesive. una peste alta, merita citita. odata ce treci peste aerul vag documentar, este o carte minunata.

am fost vineri la diavolul de imbraca de la prada. cartea facuse oaresce valva, un bestseller cu al carui personaj se identificau toti subalternii cu sefi de cosmar. filmul s-a dovedit a fi o comedie spumoasa, deconectant cumva. dar cum regula no 1 a dramaturgiei este ca orice coemdie reusita are un fond tragic, si ca orice tragedie reusita este plina de umor, situatia se rastoarna putin. cred ca in ultima instanta este un film despre elite, despre o elita minoritara care impune gustul ei unui public mai larg si despre singuratatea absoluta a acestor elite.
in shimb, cinema goers, always a disappointment! am avut parte de o critica cinematografica pe tot parcursul filmului. macar daca ar fi fost pertinenta.

posibilitatile curg pe langa noi, infinite si singulare. lumea chiar e mica. puteam cunoaste pe cineva mai devreme, cu toate astea persoana in cauza nu ne-a aparut in fata ochilor. exista un anumit moment in care cunoastem pe cineva, un anumit moment in care experimentam ceva, unul singur si nu altul. absolut frustrant cateodata, coincidenta in absolut in alte dati. de majoritatea datilor doar viata asa cum este ea.