Silvia Tuvene. Muza

I felt a Funeral, in my Brain,

And Mourners to and fro

Kept treading – treading – till it seemed

That Sense was breaking through –

 

And when they all were seated,

A Service, like a Drum –

Kept beating – beating – till I thought

My Mind was going numb –

 

And then I heard them lift a Box

And creak across my Soul

With those same Boots of Lead, again,

Then Space – began to toll,

 

As all the Heavens were a Bell,

And Being, but an Ear,

And I, and Silence, some strange Race

Wrecked, solitary, here –

 

And then a Plank in Reason, broke,

And I dropped down, and down –

And hit a World, at every plunge,

And Finished knowing – then –

(Emily Dickinson, 1830 – 1886)

 

 în ceață este o dramă de război care se desfășoară în bielorusia, în cel de-al doilea război mondial. personajul principal al filmului, sushenya locuise în același sat de 37 de ani. dintr-o dată, deși se opune sabotării unei linii ferate, sushenya este ridicat de nemți și arestat împreună cu ceilalți făptași. dintr-un capriciu, dar și dintr-o răutate aproape sadică, ofițerul nazist care îl anchetase, îl eliberează. ceilalți sunt executați. după eliberarea sa nimeni nu mai are încredere în el, nici măcar soția lui. bănuit că ar fi colaborat cu naziștii, partizanii vin să îl pedepsească. pleacă spre moarte împăcat, preferând-o suspiciunii cu care îl privea toată lumea în sat.

adevărul despre bunătatea aproape christică a lui sushenya și despre sushenya însuși rămâne îngropat adânc în pădure. deși își mărturisește în trei rânduri călăilor săi adevărul, deși refuză să se lepede de bunătate, sushenya e mereu bănuit de fapte rele, de trădare.

sushenya este ultima fărâmă de umanitate și demnitate într-o lume bestializată de război, într-o lume în care răul și teama triumfă, iar binele rămâne ascuns. până la capăt sushenya, un christ blond și blând, își poartă crucea. își face datoria creștinească iertându-și călăii și luând asupra sa păcatele lumii.

deși filmat în pădure, cadrele nu creează senzația de spațiu, ci sunt aproape claustrofobice. pentru că filmul e tras în cadre strânse, cu camera urmărind personajele in prim plan,  simți că pășești alături de sushenya pe drumul golgotei. faci parte din calvarul lui, asiști neputincios cum nesecata lui bunătate rămâne în ceața pădurii, neștiută de nimeni.

hbo românia va difuza în ceață pe 5 noiembrie 2013, la ora 2.10 și pe 23 noiembrie 2013, la ora 3.55. nu sunt cele mai comode ore pentru o vizionare, dar filmul merită din plin.

cred că datoria unui citadin este să folosească transportul în comun sau taxiul pe cât posibil. un oraș (și mai ales bucureștiul) are nevoie de mai puține, nu de mai multe mașini pe străzi. niciodată nu am resimțit nevoia unei mașini proprii. nici orarul semi-haotic al ratb și al metroului, nici oamenii beți, nici hoții, nici aglomerația nu m-au convins să renunț la transportul în comun, în favoarea mașinii proprii. ce descriu mai jos, s-ar putea să mă transforme dintr-un pieton, într-un șofer.

în zona pieței traian, un grup de puștani (poate 8-10 ani) se hârjoneau „golănește”. sigur: nu erau cei mai educați copii din lume, nici crescuți cu lingura de argint.
unul dintre ei se urcă în autobuz, ceilalți scuipă după el; ușile autobuzului se închid. de pe trotuar, copii fac bâza în continuare. se întrec într-un concurs de flegme, care de data asta se scurg pe ușile autobuzului.
de parca asta nu ar fi fost suficient de întristător, în autobuz se pornesc remarcele:

un el și o ea (cam 20 de ani) comentează:
ea (zgâindu-se la uși): vai, mi-e rău! ce scârbos!!!
(îi dă un cot boyfriend-ului): uită-te și tu! e oribil! cum se scurge!
boyfriend-ul: moooamă! ce te aștepți? niște cioroi! ( spre un amic, așezat cu un scaun mai în spate): scoate, mă, cuțitul! să coborâm după ei!
amicul (calm): știi ce le-aș face cioroilor ăstora? i-aș aduna pe toți și le-aș da foc!
boyfriend: hai să coborâm! să îi batem!

comentariile au continuat preț de o stație. între scenariile apocaliptice cu adunatul și datul foc tuturor cioroilor, bătutul sau tăierea puștilor din stație, puștiul din autobuz amuțise. s-a făcut mic, sperând ca nimeni să nu își amintească de el. panicat se ținea strâns de o bară. cu grijă și-a pus ochelarii în buzunar și la prima stație a zbughit-o din autobuz.  probabil că nu acolo ar fi trebuit să coboare.

în autobuz: nimeni, nimic. indignarea pentru flegmele de pe geam a fost urmată de o liniște totală pentru ideile neonaziste perorate.

although I pay a lot of attention to skin care products, i’ve never actually written reviews of the products i’ve used and liked over the years. this changes now and the reason in very simple. i’ve been battling with a new skin condition (old ones: acne and first lines) and i’ve spent good hours searching high and low for a skin routine that really suited my skin.
before having this mild seborrhoeic dermatitis i used for my daily routine the clinique 3 step skin care (type 3) + other clinique products (repairwear laser focus wrinkle & UV damage corrector, super rescue night moisturizer, turn around concentrate radience renewer, turnaround instant facial). since september 2012 nothing seemed to work on my skin. it had red patches, with squames that got worse in the sun or in the wind. it felt tight even though i applied extra moisturizer (clinique moisture surge). since clinique is my absolute favorite brand for skin care,  i wanted to go for the  redness solutions care routine, but the daily relief cream contained hydrocortisone, so it was a no-no from the start.
i started testing  over the counter products (ketoconazole 2%, clotrimazole 1%) and cosmetics (la roche posay: thermal water, kerium, toleriane ultra;  cetaphil moisturiser, the body shop – aloe vera range; etc), but nothing worked. most of the products just made my skin broke out with acne and made my t-zone oilier than it already was. the worse part was that they didn’t solve the redness and itchiness. to cut a long story short i decided to give sensibio range from bioderma a try. i couldn’t say it worked miracles, but it is certainly a good range for sensitive skin, with DS.
i gave up all the other products that i’ve been using and now my daily routine goes something like this:

1. sensibio ds+ soothing, purifying cleansing gel - a cleansing gel that calms the redness, the itchiness and it visibly reduces the squames. the skin feels comfortable and doesn’t break out, so the gel does a really good job controlling the sebum.
2. sensibio h2o - a micellar solution that i use as a toner and as a make up remover. it is very gentle, it calms my face and removes all the impurities and makeup (including mascara). i cannot recommend this product enough. people with sensitive, reactive skin should give it a try. u won’t regret it. it also comes in a travel size bottle, which can be helpful if you want to test the product as you cannot find testers for sensibio range in drugstores in bucharest.
3. sensibio ds+cream soothing purifying cream – a gel like cream that moisturizes the dry patches on my face (esp. cheeks and nose) , eliminates the squames and hydrates the rest of my face without clogging the pores.
4. photoderm ar spf 50+ – this is my finishing product. it is creamy, it further hydrates my skin and protects it from the summer sun.

besides the positive effect they have on my skin, what i love about all these products is their texture (very light – the ds+cream is more of a gel) and the fact they have no smell.  what i don’t like is the package of the ds+ foam – sort of weird cap that doesn’t close very well and the fact that the cream and the miccelar lotion run very quickly. a tube of 40 ml cream and a 250 ml miccelar solution will probably last me no more that 6 to 8 weeks.

complementary products:

1. salcura zeoderm skin repair moisturiser – i only use this whenever my dermatitis gets really bad due to higher level of stress, hormones, weird sleep hours, chaotic meals, exposure to sun, stronger wind, cold season, etc. i don’t apply the cream on the entire face, just on the red, dry itchy patches on my cheeks and nose. it further soothes and repairs my skin after i use ds+ cream. zeoderma can also be a suitable treatment of other skin conditions like eczema, psoriasis, dry skin or itchy skin. the only thing i dislike about this cream is its smell ( i’d prefer no smell at all).

- touching home – deși cu un scor destul de mic, 5.4, pe imdb, filmul merită văzut. touching home este o dramă despre alcoolism, despre lupta unui tată de a obține iertarea celor doi copii ai săi, despre putința sau neputința de a ierta a fiilor. filmul problematizează despre viață și moarte și despre sentimentul personajului principal (interpretat de ed harris) că suntem acasă doar dincolo de viață.

- the hours va rămâne fără îndoială unul dintre filmele de referință ale anilor 2000. m-a marcat faptul că în ciuda iubirii pe care toate personajele o simt, nu se pot agăța de ea pentru a trăi, pentru a alege fericirea. am crezut mereu că scriitorul este mereu tentat să facă pasul peste o graniță, atât de ușor dar totuși atât de greu de traversat, pentru că viața este în altă parte. nu întâmplător cei doi scriitori din film aleg moartea și nu viața (personajele interpretate de nicole kidman și ed harris).

adevărate, de atât de multe ori, cuvintele clarissei vaughn ar trebui să fie un îndemn pentru carpe diem:

I remember one morning getting up at dawn, there was such a sense of possibility and I remember thinking to myself:

“‘This is the beginning of happiness, this is where it starts and of course there will always be more”

It never occurred to me it wasn’t the beginning, it was happiness!

ca un făcut, astăzi, la hbo, se difuzează invictus.

transcriu mai jos poezia lui  w.e. henley:

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.
(1875)

că tot ne aflăm în lunga vară fierbinte, în care cămășile albe rivalizează cu tricourile bleu-ciel lacoste, un film despre cum se poate să fii leader nu strică.
povestea lui invictus este povestea africii de sud și a mișcării anti-apartheid cu două personaje simbol: nelson mandela și francois pienaar, căpitanul echipei de rugby springboks.

mandela, fost deținut politic pentru 27 de ani, militant pentru drepturile omului, pentru o africă de sud pacificată, câștigătorul premiului nobel, iar francois pienaar, sportiv dedicat și ambițios.
mandela, devenit președinte al africii de sud a ținut să organizeze campionatul mondial de rugby din 1995 în africa de sud.  a fost public cel mai ardent susținător al echipei springboks, majoritar formată din albi și a reușit să coaguleze în jurul acestei echipe toată miza anti-apartheid. mandela cu imensa lui inteligență politică a înțeles că nimic nu mobilizează oamenii din diferite etnii și categorii sociale ca sportul. în 1995, în ciuda atâtor probleme rasiale, o țară de 43 de milioane a susținut o echipă cu sufletul la gură. victoria springboks împotriva celor din noua zeelandă, a fost și victoria  unei țări care a făcut un prim pas în a spune nu unei dispute care părea fără sfârșit.

că omul sfințește locul nu mai trebuie să o spun, că e nevoie de oameni inteligenți și mai ales altruiști, care să pună probleme nației mai sus de bălăcăreala politică, pentru a învinge, nici asta nu mai trebuie spusă.

de fiecare dată când citesc din  jurnalul lui mihail sebastian, îl regăsesc a fi aceeași mărturie sfâșietoare, tulburătoare și life changing despre limitele condiției umane, dar mai ales despre depășirea lor.

anii războiului văzuți prin ochii lui sebastian sunt o lecție de umilință. între teroarea bombardamentelor și puținele momente de relaxare ca invitat al lui a. bibesco, sebastian și-a trăit viața, paradoxal, într-o libertate absolută, în singura democrație adevărată, aceea a culturii (a literaturii și a muzicii): lucrând la proiecte literare proprii, ascultând concerte la atheneum (radioul îi fusese confiscat), consumând până la abandonare literatură (autori englezi: shakespeare, de quincey, austen; francezi: balzac, molière).

citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dincolo de toate acestea e umbra dezastrelor care încă mai pot veni (sebastian, m, jurnal, bucurești, humanitas, 1996,  p. 531, însemnare din 6 nov. 1943)

în perioada 1940-1944, sebastian și-a trăit zilele suferind multe griji materiale, cu teama de a nu-i fi deportată familia și cu  îngrijorare pentru soarta fratelui său poldy, aflat în franța.

sebastian este omul de cultură pe care îl admir, poate cel mai mult.  aș putea spune despre sebastian că este personajul meu preferat (ar merita un film). pentru mine este un model aspirațional, un om asemeni căruia mi-aș fi dorit să fiu:  un om generos, inteligent și mai ales înzestrat cu o extraordinară putere de a ierta. pentru a răspunde întrebării lui primo levi: un om, abia acesta este un OM adevărat.

pentru sebastian simt evlavie, atât pentru a fi fost reprezentantul stirpei alese, dar și pentru a fi trăit viața cu modestia și înțelepciunea cu care a făcut-o. un om pe atât de talentat și inteligent, pe atât de discret.

campania poliției române de prevenire a infracțiunilor de furt și tâlhărie, care rulează în ratb, condamnă vanitatea femeilor: „un hoț nu îți zâmbește ție, ci bijuteriilor tale”.
observ și nota puțin/mult sexistă. bine, femeile sunt cel mai des victimele, dar totuși… femeile nu au monopol asupra vanității și îmi închipui că și bărbații pot fi victimele hoților.

aproape oricine se bucură, când găsește un chilipir: o pereche de pantofi la un preț scandalos de mic, o haină la un preț redus, o casă ieftină, un examen la care ai copiat sau a fost atât de simplu, încât nici măcar nu era nevoie să copiezi.
aproape niciodată nu ne bucurăm, când nu reușim ce ne propunem. când ceva ce părea un chilipir ne contrazice. lăcomia noastră pentru bine, ne face să ne simțim nedreptățiti. cam la fel cum s-au simțit părinții și odraslele lor la examenul de evaluare națională, la română. subiectiva/predicativa i-a coalizat pe toți să proclame cât sunt de năpăstuiți: copiii lor nu vor lua 10! nu sunt de acord cu un subiect capcană, dar sunt de acord cu subiecte mai grele, care ridică ceva probleme. subiectul ar fi fost ok, dacă nu alegeau ceva care să suscite atâta controversă, însă asta este o altă poveste.
aș vrea să vad părinți și elevi în stradă, pentru că se simt nedreptățiți și jigniți de subiectele facile de la bac 2012. nu e nimeni care să protesteze că le-a insultat cineva inteligența și munca lor de 12 ani.
la română și istorie sunt niște subiecte de sugari, nu de liceeni. probele au fost concepute clar să poată fi trecute nu cu 5, ci cu minimum 6-7.
și culmea, nimeni dintre cei care susțin examenul-chilipir nu se arată indignați!